Lucian Avramescu: Buni zori, prieteni! La mine-i seară în dimineața asta

 

Plouă constant. Toată noaptea am auzit aceeaşi ploaie, măsurată de secundarul elvețian al unei picături care, la intervale perfect egale, scoate un sunet mic, picând de pe acoperișul casei, pe ceva care poate fi ca un înveliș de tobă. Clădirea principală, pe care am înălțat-o, schimbând vechile cosoroabe putrede, are două rânduri de streșini și picătura bate de pe una pe cealaltă, tobă în orchestra silențioasă a ploii.

Cântec în surdină pe acoperiș. Lumina răzbate greu prin niște fulare de ceață și după socotelile mele ar trebui să fie dimineață. Dar dacă e seară? Pot verifica, dar mi-e teamă să nu stric nedumerirea care conține în ea un fel de poezie.

Distribuie prietenilor

Mă joc în gând de-a diminețile seara. Am pățit asta cândva, la Reykjavik. Islanda e o țară de dincolo de Cercul Polar. Umblând printre fiorduri vulcanice și ghețari nu ar fi surprinzător să vezi foci și urși albi, ci oameni. Înainte de anul o mie, țara asta avea un singur locuitor. Acum are puțin peste 300 000, mai rari ca mestecenii care cresc acolo la o mie de pași unul de altul, și are, pustie cum e ea, un nivel de trai atât de sus încât e greu de presupus că va fi atins vreodată în neboreala mea țară.

De ce mă gândesc eu la Islanda acum, în această să-i zic dimineață, cu o lumină maronie în geamuri, ca un zaț pe fundul ceștii de cafea? Fiindcă – așa cum mi s-a întâmplat și acolo – m-a nedumerit lumina. E și nu e. Poate că am prins noaptea nordică, un fel de dimineață corcită, după ce soarele stă o jumătate de an pe cer.

Satul Salcia nu se vede, semn că acolo perdeaua ploii e mai deasă.O linie subțire a orizontului, desenând șoldul unei femei care doarme pe o parte, se vede spre sud, între Călugăreasca și Pădurea Pietrei care mușcă fără succes de milenii din gresia vârfului Ciortea. Ciortea e un cuvânt slav. Pe dealul ăsta de piatră nu cresc decât licheni.

Dar nu despre asta vreau să vă spun – iertare, iar am uitat că nu mai pot spune, spunerea fiind darul povestitorilor – ci despre deruta luminii.

E seară în dimineața asta, nu latră un câine în tot satul, iar ciocurile cocoșilor din bătătura mea tac de parcă ar ține lungi momente de reculegere pentru ploaie. Ceasul arată acum orele 8 și 26 de minute, iar de la șase, când am făcut ochi, totul e la fel și mai ales e neschimbată lumina, ca în noaptea polară în care eu mă simt singurul locuitor al unei țări.

Țin minte că am întrebat o fată în aeroport, care se prefăcea că cercetează niște hârtii întinse pe biroul ei, dar ochii priveau undeva departe, mângâind cu verdele irișilor visători chipul unui iubit poate de care se despărțise în zori, am întrebat-o, pe funcționara acelui aeroport din Reykjavik, dacă e zi sau noapte, fiindcă prin geamurile spațioase ale modernei clădiri se vedea ca la mine acum, un cer umed și static, învelind o lumină fără raze. A tresărit mai întâi, de parcă am sculat-o din vis, apoi zâmbetul ei profesional a încercat să astupe nedumeririle pasagerului care eram. Dacă stați o lună la noi va fi la fel, mi-a zis. Tot timpul, tot timpul? – m-am mirat eu întrebător. Da, tot timpul!

Dar tu când decizi să te culci, am mai vrut să întreb, dar privirea visătoare de adineauri m-a făcut să-mi anulez întrebarea, fiindcă regulile iubirii peste tot în lume, înclusiv dincolo de Cercul Polar, sunt altele decât cele astrologice.

Ieri m-a sunat fiul meu Arin, confirmând că fac bine că nu merg acum la un spital, dar fac rău că nu apelez să mă vadă un doctor. Să vină el, acolo, la Sângeru. Ai scris o carte despre grei ai medicinei românești, mulți îți sunt prieteni. Nu poți sta mut, cu o traistă de doctorii aduse de la marginea lumii fără să le faci. Injecții? Poate că se pot face și acasă.

Îi simt în telefon scrisul grăbit al mesajului. Răspund monosilabic, fără a-l contrazice, nimerind literele cu încetinitorul.

Adevăru-i că nu mă simt grozav, iar ploaia pe care mi-am dorit-o atât, cea care a suspendat miraculos seceta la Sângeru, îmi pare tristă, aproape bacoviană.

Vouă, prietenilor mei, aflați acolo unde ploile n-au confiscat probabil lumina, vă spun ca de obicei, cu drag, buni zori!

Fragment din volumul Confesiunile unui mut care a vorbit cândva