Lucian Avramescu: Buni zori și bucurați-vă, cât încă puteți, de lumină

 

Scriu, abandonându-mă unei rigurozități calme, scriu ca și când aș vorbi. Dar coala poate fi înlocuitorul unui conviv? E ca și cum aș sta la masă cu neantul.

Muțenia te aduce în fața experimentului demodat de a conversa cu tine, ca Hamlet. Și totuși, medicamentul ăsta de iluzii mă ține viu, cel puțin în aparență, fiindcă un om care nu vorbește este la fel de insignifiant ca o pasăre de curte.

Distribuie prietenilor

Corectez! Și pasărea de curte suportă elogiul deșteptăciunii. N-am putut închipui știința găinii de a abandona după fix trei săptămâni ouăle pe care le-a clocit cu sârguință, dacă nu au ciocnit puii. Pleacă de pe ele fiindcă-s limpezi, iar în capul ei de găină s-a produs numărătoarea fără greș. Curca, în schimb, poate cloci, nu o lună, cum se cuvine pentru a scoate pui, ci două luni sau mai mult. Poate cloci niște pietre rotunde, care nu vor scoate niciodată pui, iar ea persistă în eșecul ecloziunii până moare. Poate scoate pui de rață sau bibilică și-i apără cu disperare, nerealizând că nu-s ai ei. În materie de limbaj, ambele cotcodăcesc sau piercăne sumar. Dar limbajul lor, spre deosebire de al meu, se aude și se face înțeles. Ca atare, comparația unui mut care a vorbit cândva, cu orice altceva, vietate sau magnetofon, îl defavorizează.

E dimineață și încerc să reiau abandonata mea carte de confesiuni. Simt, ca niciodată, nevoia dureroasă să vorbesc. A vorbi pare, în unele clipe, pentru mine, a trăi. De două zile nu mă mai înțeleg Giorgiana și Luciana. Descifrau, decodificau jumătate din cuvintele mele chinuite, apoi un sfert. Acum, nimic. Zic a, o, u în lecțiile online cu doctorița logoped, dar ele nu se mai leagă în vorbe citibile, auzibile, descifrabile. Sunt în apogeul unei mutilări care ucide în mine speranța că voi mai vorbi vreodată. Doctorița spune că voi vorbi. Are în spate o bogată experiență. Domule Avramescu, nu sunteți un caz grav, zice.
Toata viața am crezut femeile. De data asta mă prefac, aprobând din cap, că o cred. În fapt, n-o cred. Mă minte încurajator. Face parte din profesie, iar eu încerc să nu cotizez la dispariţia solidarităţii umane care, fiind pe butuci, trebuie apărată, chiar dacă nu mai cred în șansele care-i pot fi aproximate în vecinătatea lui zero.

Aseară am văzut-o pe Andreea Esca plângând după experiența dură – care încă nu s-a terminat – prin care a trecut familia ei. Soțul, pe care-l știu de când colabora cu AMPress, un bărbat tânăr și frumos în urmă cu douăzeci și ceva de ani, a văzut iadul de aproape, acum, la 50 de ani, prins în capcană de boala care pentru mulți nu există. E o prostie! – zice un gras. Da, și moartea poate fi o prostie care lasă lacrimi în urmă, durere adâncă.

Femeia asta puternică, cu un zâmbet constant în televiziune, nu și-a putut opri plânsul. ”Cu cât au plătit-o și p-asta”, scria un netrebnic, când am publicat știrea cu infectarea realizatoarei de televiziune.

Muțenia mea nu e coronavirus, nu m-a plătit nimeni să tac ca pietrele din Muzeul pe care l-am clădit de douăzeci de ani, nu fac parte din ”scenariul pandemic”. Nu sunt agent al durerii mondiale. Nu țin cu Trump, nici cu Putin, ci-mi iubesc poporul și patria care au îngăduit să mă aibă fiu.

Scriu, abandonându-mă unei rigurozități calme, scriu ca și când aș vorbi. Dar coala nu poate fi înlocuitorul unui interlocutor care mă aude și cu care pot vorbi. E ca și cum aș sta la masă cu neantul.

Ziua se întinde, cu gimnastica ei de raze, și-n geamul casei mele. Începe fără crispări, fără nori negri, fără oglinzi în care speranța se arată spartă. Razele nu trosnesc ca oasele. Buni zori și bucurați-vă de lumină, oameni buni!