Lucian Avramescu: Buni zori! Vinovată, o lacrimă care nu se vede

muzeul pietrei lumina 2

Scria Nichita Stănescu în poemele lui de iubire, săruturi și vorbiri. Unele erau enigmatice şi suav discrete, luate pe furiș, iar în altele sărutul se petrecea pe talpa iubitei care umbla șchiopătând după aceea, de frică să nu rănească buzele poetului care rămăseseră acolo lipite. Dar nimic nu-mi dă azi mai apăsați fiori decât aceste versuri simple, aproape banale, dar care îmi arată unde accesul meu este interzis și îmi produc așa aiurea vinovată, o lacrimă care, firește, nu se vede:

”Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte lungi, sticloase,/ ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte,/ ziua de noapte, bazaltul de bazalt.”

Să stăm de vorbă, să vorbim vorbe, de fapt să vorbim șoapte fiindcă în dragoste diminutivul vorbei e șoapta, iar șoapta e cea mai de lângă ureche și de lângă buze și de lângă sânii care se lasă astfel înfiorați. Nu mă supăr pe tine Doamne, fiindcă mi-ai lut vorba, ci varianta ei șoptită, iar eu nu-i pot șopti iubitei mele decât cu degetele și palmele și cu costele mele care o iau în brațe cu totul și o strâng până la inimă.

Dă-mi Doamne îndărăt șoaptele, promit ca dragostea mea să nu facă gălăgie pe pâmânt, dar mai lasă-mi-le nițel fiindcă fără ele iubirea mea e ca o locomotivă care merge îndărăt și atât.

Mi s-a părut că îngerul păzitor pe care Dumnezeu mi l-a trimis să verifice dacă respect carantina, a spus: ai iubit destul, gata, iar dacă o faci nu ai dreptul la șoapte. Firește că îngerii, care-s asexuați, n-au întâlnit iubirea decât față de Cel de Sus, cu excepția lui Lucifer care a trădat, iubindu-se pe sine mai mult, iar ei, îngerii n-au cum pricepe nepriceputul și mă judecă pe mine după vârstă, de parcă iubirea în ani s-ar măsura.

Păzitorule, i-am zis îngerului, în dimineața asta când tot universul doarme, iar noi stăm ca doi prieteni, eu cu tălpile în iarba udă și rece, tu cu aripile ostenite după atâta zbor, sprijinite pe rouă, nu pot să măsor iubirea în ani, fiindcă ea nu are vârstă și stă în noi până închidem ochii, iar dacă ni se dă voie la înviere tot de iubire întrebăm prima oară fiindcă ea face parte din sufletul lui Dumnezeu.

Când aude de șeful lui direct, îngerul tresare și uită să mă contrazică, iar teama că aș cere din nou ce i-am cerut îl face să-mi dea dreptate. Da, dragostea nu e pe vârste, ci pe însuflețire și de aceea murim doar atunci când ne părăsește însuflețirea de a iubi.

Ce vrei să iubești? – m-a întrebat aproape răstit îngerul, ceea ce nu prea îi e în fire.

Păi, iarba, zorii, luna când se arată goală și neciobită pe cer și, firește, femeia care plivește în sufetul meu ca într-o grădină în care altfel ar veni buruienile.

Nu știu ce mi-a răspuns, fiindcă se luminase prea de tot și îngerii se întrețin cu muritorii doar în penumbră.

Zorii, iată, s-au topit, devenind dimineață, iar eu m-am luat cu vorbele care la Nichita  existau, puteau fi pronunțate chiar dacă gâjâit, cum l-am auzit ultima dată, uitând să-mi salut prietenii cu scrisul meu care nu se aude, dar se vede uneori ca licuricii. Buni zori! deci. August ne ia în stăpânire ”asimptomatic”, adică nu se arată cu febră și junghiuri, ci doar cu ploi împrumutate din primăvara care nu mai e. La mine e frig ca toamna și greierii nu au mai cântat noaptea trecută, de teamă să nu afle frigul unde s-au pitit. Dar e frumos de parcă iubirea ar fi coborât din nou pe pământul aflat sub stăpânirea rochiilor ei verzi.

Să aveți augustul pe care-l vreți!

2 august 2020, Sângeru

Parteneri