Lucian Avramescu: Buni zori! Visez că vorbesc

M-am trezit la cinci, când întunericul încă nu se îngâna cu lumina, tronând singur peste o lume cufundată în somn. Plec spre laptopul care este instrumentul revenirii mele la viața normală, fiindcă voi nu mă certați pentru muțenie, prefăcându-vă că n-o vedeți. Indulgența asta eu am numit-o prietenie.

Apoi, fără rost, m-am culcat din nou și am mai dormit, timp în care am visat că vorbesc. Vorbeam cursiv în limba română cu mama, care m-a certat rar până la niciodată. Acum mă certa pentru dezamăgirile pe care i le-am adus. O vecină a mea, Vivi, cu care am copilărit pe ulița din Pălășești, și care, ca și mama, nu se mai află de ani și ani pe acest înnegurat pământ, încerca să-mi ia apărarea.

Mama, pe care mulți și-o amintesc mai întâi ca o bună și caldă învățătoare, apoi la fel de apropiată sufletește școlarilor și înspăimântatelor lor nedumeriri, ca profesoară de limba română, nu învățase să mustre vreun copil. Pe mine mă certa în visul acesta care nu știam că e vis, iar eu o întrebam, ușor necăjit, prin cuvinte care vorbeau cu glas nu cu tăcere, ce are cu mine, cu ce am păcătuit, amintindu-i între altele că am plecat de mic din sat, că mi-am croit singur o cale în viață și am scris cărți pentru oameni.

Distribuie prietenilor

Mama a încetat să se arate nemulțumită de mine, iar eu, în vis, am realizat că nu mai sunt mut. Dumnezeule, vorbeam ca înainte, vorbeam fără să caut vorbele care dispăruseră din viața mea, aveam la îndemână pâinea și sarea limbii  în care m-am născut, iar mama reîncepuse să mă privească așa cum m-a privit toată viața ei suprapusă vieții mele, cu un zâmbet cald de mamă.

Am sărit din așternut, cu această bucurie nemărginită, iar Vrabia, că așa îi zic eu minunatei și răbdătoarei mele soții, trezindu-se – fiindcă ea nu e matinală ca mine – m-a întrebat cum mi-a fost somnul? M-am grăbit să-i spun fericit, pe cumpăna aceea subțire dintre vis și realitate, în care visul domnea încă în mine, că pot vorbi, pot vorbi, pot vorbi. Vorbesc, am vrut să-i spun, vorbesc am vrut s-o anunț pe cea care a luptat mai mult decât oricine, în spitale și acasă, cu amuțirea mea progresivă, numai că vorbele din vis nu mai erau. Frumoasele lor sonorități se stinseseră, iar la geamul sufletului meu, chiar dacă afară mijiseră zorii, se arăta, hâd și deplin, întunericul.

Pentru a nu izbucni în plâns, adus, de guler, la realitate de cruda realitate, am plecat să vorbesc cu voi pe hârtia care nu mai e din lemn, ci se arată din burta unei cutii electronice cu care mă aflu frate de drum. Iluzia s-a dus, întovărășită de fantomele nopții.

Buni zori, prieteni, și să aveți noroc de o zi blândă care să nu fie vis!

4 noiembrie 2020, Sângeru