Lucian Avramescu: Ca o meduză moale se arată dimineața

Ca o meduză moale se arată dimineața. Îmbibată de apa mării care necontenit curge din cer, ea se prezintă ochilor mei care văd fără sfială. O fată cu umbrelă mov urcă spre stația autobuzului care oprește doar acolo unde pe vremuri ar fi crescut legendarul, uriașul sânger. Mersul ei e ca un zbor sprinten. Dacă ar fi fost soare, umbra i s-ar fi alungit ca o trestie spre balconul în care stau și privesc văzutele și nevăzutele toate.

Fata are mersul unui ied pe pajiște. Pe asfaltul ud, fără țârână, pantofii de culoarea macilor ascultă comanda picioarelor  care au alungat demult somnul și par hotărâte să înceapă ziua ca pe un drum în urcuș. Nu știu, sub gluga care-i învelește părul, dacă-i blondă sau brună, dar trupul are în el forma balerinelor care au învățat, urcând cu oile pe dealuri, pașii luminoși ai reginelor.

O petrec cu privirea pânâ când silueta ei se dizolvă spre stânga, în curba de la Dispensar, iar ploaia s-a întețit fără fulgere. Caut desenul altei siluete umane, dar ziua începe pustie. Sunt orele la care un mut tăifăsuiește liber cu el, ferit de provocările vorbei.

Distribuie prietenilor

Mă întorc unde aseară am lăsat ultimul număr din Banchetul, primit cu poșta, cea mai frumoasă revistă-carte pe care o scoate, prin munca lui singulară. scriitorul pensionar Dumitru Velea. Prima copertă poartă sus, deasupra unui aliniament de mari scriitori ai neamului, înscrisul ”Cultura e puterea popoarelor”, iar ultimele litere se proptesc de fruntea înaltă a poetului Eminescu.

Jos, deasupra unui alt aliniament de capete, unde disting portretele încruntate ale lui Brâncuși și Lucian Blaga, citesc ”Trecătorule, nu mă judeca după cele ce le-am făcut, ci după cele ce le-am refuzat a le face”. Stau sub litere, ca fata care trecea adineauri prin ploaie, pe șoseaua din Sângeru, Eugen Ionesco, Cioran, Nichita, Sorescu, ei pe autostrada culturii universale.

Cartea-revistă e plină cu toate bucatele alese ale spiritului românesc, ca un festin la Mănăstirea Lainici, unde scriitorul Velea își duce anual, spre închinare, colaboratorii. Cei vii. Cei morți sunt și ei acolo, pomeniți cu glas de rugăciune de starețul iubitor de cultură.

Dau să închid cartea Banchetul, fiindcă e o frumoasă carte, amânând pentru după cafea lectura și, pe coperta a treia, dau de nelipsita mea coloană jurnalistică.

De ce mă pui cu certurile mele jurnalistice, care nu mai au niciun folos, i-am zis odată realizatorului revistei apărute sub egida Uniunii Scriitorilor din România?

Nu uita că mai toți au făcut și ziaristică, iar Eminescu mai polemic și apăsat decât toți. Citește-te! – m-a îndemnat Velea.

E o ”Scrisoare către tine, dragă prietenă (prietene)” iar dedesubt stă titlul ”Cine plătește pentru cea mai cumplită evacuare a românilor din România?”

” Nouă români cu studii medii și superioare își părăsesc zilnic țara. Este cea mai cumplită tragedie din istoria poporului român. Cine e vinovat pentru asta și cine plătește pentru golirea României de cetățenii ei?
Aproape jumătate din România muncitoare nu mai e aici.

Zilnic, de 30 de ani, românii pleacă din țara lor. Unii, luptând, având noroc, reușesc să trăiască mai bine acolo. Dar în fiecare există o amputare sufletească, recunoscută sau nu. Dorul de locurile în care te-ai născut există în fiecare. Cine poate vindeca această suferință? Cine decontează umilințele la care mulți – a se vedea sclavagismul din agricultura spaniolă – le trăiesc ca argați ai superiorității băștinașilor înstăriți?

Zilnic România se golește. Este cea mai părăsită țară din lumea civilizată. În 30 de ani politicieni veroși, netrebnici, au vândut industria toată. Acum vând, ca o consecință, români. În treizeci de ani am rămas fără vapoare, fără căi ferate, fără pământ. O jumătate din Transilvania și trei sferturi din Banat și Oltenia sunt pierdute nu în războaie de cucerire ale unor inamici mai puternici, ci prin notariat.

De 30 de ani, cam aceiași politicieni vând iluzii electorale. Nimeni nu le mai crede, dovadă că marea părăsire a acestei minunate țări, care are de toate de la Dumnezeu, alintată și ca Grădina Maicii Domnului, continuă, înfiorându-ne pe cei care am hotărât să trăim și să murim aici unde ne-am născut, unde avem mormintele străbunilor.

Cine plătește pentru evacuarea românilor din România, fiindcă cea mai cumplită tragedie din lunga noastră istorie este golirea țării de populație?

Câte erau de făcut aici, câte șanse ucise pentru cei care continuă să plece… De ce, netrebnicilor care, bugetari fiind, aveți cele mai mari averi din univers? Cum de e un politician mai bogat decât unul care a îndrăznit, chinuindu-se cu șpăgile, cu birocrația, cu superioritatea îmbuibată a funcționarului public, să încropească o afacere? De ce e plină România de vile ale politicii și pustie de oameni care trudesc?
De ce pleacă, mă, românii când sunt atâtea de câștigat și de făcut aici? Lighioanelor, netrebnicilor, răsăriți din iadul nebuniei unei țări care și-a pierdut patrioții. Marș în iad, cu averi și conturi cu tot, și lăsați acasă românii să-și gospodărească bunăstarea pe care o merită. Le-ați vândut tot ce-au avut, pe nimic. Acum vindeți români pe nimic. Le vindeți sufletul, ceea ce e de neiertat. Redați-le libertatea de a avea țară.”

Încerc să-mi amintesc când am scris această răbufnire, dar ce mai contează! Aș vrea să-l sun pe Velea să-l întreb din nou de ce strică revista de cultură, încheind-o cu pătimașele mele revolte, dar e prea de dimineață, eu nu mă pot certa cu el, fiind mut, iar dacă-i scriu un mesaj îl vede la prânz. Renunț.

Dimineața e tot ca o meduză umedă, aruncată la mal de valurile întunecate ale nopții care s-a încheiat. Sper!

Buni zori!, așadar.