Lucian Avramescu: Când liniștea paște iarbă

Puterea zilei, exprimată printr-un lapte covăsit, ce se prelinge încet din toate orizonturile, înlătură cu greu opoziția unei nopți iernatice fără iarnă.

Am avut timp să privesc zorii care au început la orele 7 și 36 de minute când țuguiul cu cruce al Bisericii Sfântul Andrei a început să se lase desenat pe un carton de umbre și întuneric.

Începe o nouă zi fără oameni, fiindcă nu se aud și nu-i văd. În noaptea de Anul Nou, și un pic după, din curți au bubuit ca la război grenade și obuze de tun de calibre diverse, aduse fără mare risc, de sângerenii plecați să trebăluiască pe afară, plictisiți de anemia gospodăriilor lor pe care mulți au aplicat lacăt. Nu i-am văzut, dar din curți au plecat spre cer buchete înflorate coloristic, abundente în nuanțe și proiectile care au vâjâit în sus, ca niște comete inverse, care-și isprăveau viața efemeră printr-un bubuit care a băgat câinii sub șoproane și roți de automobil. A fost o gălăgie nepământeană, făcută de oameni fără chip, ținuți în curțile lor de o frică pe care și-o biruiau trăgând în fantomele întunericului.

Se instalează ziua, fără mari curiozități și cu o lentoare de turmă care paște. De altfel, de ieri, iarba stadionului din fața casei mele e tunsă cu buzele și dinții de o miniturmă de vreo douăzeci de oi pe care le bănuiesc a fi ale Mitralierei, personaj pitoresc al satului meu. Mergând spre atingerea vârstei de 80 de ani, Mitraliera, pe care cândva o chema Sofica, ține oi, vaci, porci, găini, care umblă alandala prin curți și grădini. Amendată cu vorba, femeia, care-i văduvă și singură, nu se sfiește să dea replici acide, care-i vin iute, iar cel cu care intră în conflict se dă, fără excepție, bătut și lăsat mut de o elocință fără substanță, dar vie. Oile ei de pe terenul de fotbal sunt jumătate albe, jumătate negre, și se mișcă domol, ca fotbaliștii satului care nu trădează nici pișcați cu ceară obiceiul de a fi bătuți acasă, la scor, de toate echipele adunate în chiloți de culori diferite, de prin cătune și coclauri. Prefer oile Mitralierei decât fotbaliștii care nu nimeresc niciodată poarta ci, fără sforțare, geamurile casei mele și puținele stucaturi vechi pe care au reușit să le facă varză.

E dimineață. Am întrerupt scrisul să deschid poarta pentru meșterul Adi și ajutorul lui Dan, care reîncep zidirea construcției de piatră din fundul livezii, un fel de bordei medieval în care o să închipui veșnicii de viață apusă. E primăvară afară, pâcla de ceață e ca o plapumă care ține de cald pietrelor și se poate lucra mai bine ca pe arșiță. Am început zidăriile, făcând desene de inginer și arhitect și cumpărând mai de curând ”vechituri” din lemn și fier, scule, unelte arhaice, bijuterii de lut care au fost cândva indispensabile unei viețuiri milenare.

Unii colecționează etichete de gumă de mestecat. Eu adun probe ale unei vrednicii, dovadă că acest neam care se risipește în lume și mai vine uneori să dea cu petarde, a fost viu pe aici, a frâmântat cu hârlețul dealurile și a clădit, chiar dacă nu Palatul Versailles sau Domul din Milano, case cu o frumusețe rară, de țărancă minionă și rumenă, cu obrazul nestricat de rujuri și industria alifiilor chimice.

Gata, buni zori! Să ne apucăm de treabă, unii cu lacrimi în ochi pentru fiii care le-au adus trei zile petarde și veselie și au plecat din nou în lumea lor care, pentru vârstnicii părinți, n-are contur și nici localizare geografică, ci doar iluzia că pe acolo curge binele ca un lapte de cocostârc. Zi bună să aveți!