Dacă România s-a chemat cândva, poate că se cheamă și azi, Grădina Maicii Domnului, de ce ar insulta imaginația mea, rămasă în dimineața asta, ca mai mereu, fără somn, la orele 4,00, slova cărților sfinte și Biblia, aducând-o pe născătoarea de prunc al lui Dumnezeu, aici, în grădina ei de pe pământ?
De ce nu pot eu s-o imaginez româncă? Biserica pe care-o clădesc în livadă, și pentru zidirea căreia am apelat și la sprijinul vostru, e dedicată ei, pe religia mea neschimbată de a cânta în vers sau rugăciune femeia, fie ea de pe pământ, fie ea mutată de dragostea divină în cer.
Biserica din piatră, situată între meri mulți, cam o sută,, cireși, vișini, doi peri singuratici și o pereche de producători de gutui, va purta hramul și averea de inegalabil nume al Maicii Domnului. Sigur că am umblat de mai multe ori prin Iudeea, Țara Sfântă mi-e știută ca-n palmă, iar pe ulițele de sat ale Nazaretului, pe unde copilul Iisus s-a jucat desculț, am umblat cu două mii de ani mai încoace și eu, în teniși.
M-a uluit prima oară să aud – un sfert din populația Israelului era pe vremea aceea originară din România – vorbindu-se în multe împrejurări limba română. În Dacia învinsului Decebal, Traian a adus cu el și Legiunea Iudaica, încartiruită pe unde-i Oltenia azi. Chiar dacă în timp nimic nu se brodește, eu, ca orice poet care a fost pe Lună înaintea americanilor, îmi permit, cu acordul ei din cer, s-o aduc în grădina cu pomi fructiferi pe Maica Cerească, aici, la Sângeru.
Catapeteasma mi-o imaginez ca pe-o uriașă icoană din lemn de tei pe care stau doar ea și pruncul. Ba chiar pe pruncul făcut de iubirea Stăpânului Cerurilor îl văd sugând cu poftă la sânul mamei, ceea ce n-am văzut în nici-o biserică. Nu scrie nicăieri că pruncul Iisus a supt doar duh ceresc, ci și lapte din sânii mamei sale.
Aștept să se lumineze și să plec în grădină, defect pe o rână cu mersul, șchiopătând de stângul, cu planșetele la subsuoară și creionul în buzunar, să mai dau luni niște linii de lucru meșterilor pe care i-am plătit la zi vineri seara și nu au motive de diminuare a elanului. Au mai sosit niște mașini cu ciment și fier beton de la magazinul din Mireș al lui Cristi Olteanu, Mircea a adus patru camionete de pietriș și nisip săptămâna trecută și mai au, iar căruțașul Vali cară de pe Cricov zi de zi piatră. Cu plățile sunt la zi. Încă!
Joi merg la sucursala BCR din Mizil, cea mai apropiată, unde doamna Sanda mi-a promis lista cu donatori pentru Biserica din Livadă. Sunt zece, iar suma adunată e de 2900 lei. Cu acordul celor găsibili – cunosc doar numele profesoarei de limba română a fiicei mele, Irina Tudor, ceea ce o singularizează pe Valea Cricovului Sărat, stricând indiferența cunoscută a consătenilor față de tot ce fac, și care mi-a produs o emoție rară – voi publica lista acestor oameni care mi-au sărit în ajutor. Firește că nu mă voi atinge de acești bani decât în clipe grele, când curelele mele nu vor mai ține. Intenția este să comand o piatră de calcar pe care să fie cioplite aceste nume ale credinței, prieteniei și generozității.
V-am ținut mult de vorbă, iar mutul din mine stă cu desenele în cap. Sunt deja orele 5 și 37 de minute, noaptea păzește compactă ferestrele mele, renunțând la opaițele de pe cer. Nu plouă, fiindcă nu aud mâțele apei mieunând în burlane și nici vântul nu bate cu barosul acoperișul casei. Câinii s-au tras în cuști, semn că fantomele lupilor dispăruți nu le tulbură visele.
Buni zori și să aveți o zi cum v-ați desenat-o în minte, cu duioasa arhitectură a bucuriei de a viețui într-o nouă primăvară, când pomii dau miraculos în floare!
