Lucian Avramescu: Câtă bucurie, tot atâta nefericire

 

Fiica mea cea mică, între acoperirea temelor pentru acasă, matematic multiple, dacă adunăm lecția de istorie a Chinei și scădem lecția de istorie a României, care nu se mai predă, la care plusăm algebrele și trigonometriile deghizate, pe cât de alambicate pe atât de inutile, tema la Comunicare, o disciplină care se chema în vremea mea Limba română, cele cinci exerciții la fizică, obține timp liber să cânte colinde.

Colindele sună, unele, ca-n copilărie mea. Altele, mai muzicale și sofisticate, fără Pruncul Iisus, dar cu o Marie Fecioară abundentă în rime, umplu până la refuz camerele cu pereți de piatră ale bătrânei și integral refăcutei mele case.

Distribuie prietenilor

Copila cântă nesperat de frumos, cu o voce care atinge neatingeri muzicale nu doar la cântăreți mediocri ca mine. Neamurile ei cu concerte mondiale mă ceartă că n-o dau la școli muzicale, meditații cu vedete și conservatoare absente la Sângeru.

Crăciunul, care adie dinspre Ciortea, Budureasca și Brașov, a acaparat sufletul copilului care cântă aluziv despre daruri. Eu mă fac că nu pricep și las totul în seama lui Moș Crăciun care de doi ani nu mai e. Spulberarea iluziei a echivalat cu o crimă comisă la școală de colegii care au părinți alergici la emigma sărbătorilor. Așa că fiica mea, chiar dacă știe că eu sunt Moșul, joacă împreună cu mine sceneta unei magii neatinse.

Ne prefacem amândoi, cât putem de corect, actori care cred în personajele piesei jucate în fața unui public care trebuie să râdă, să plângă sau să aplaude.

Azi am trecul Cricovul, într-o plimbare pe jos, plecând din casă în gumari să hrănesc poneița Peticica și prietenul ei de țarc, berbecul Burebista, văduv de o lună, după decesul soției lui încredințate unui cioban cu turmă pentru o fertilizare neincestuoasă. Din nefericita Mioara n-au rămas decât coarnele, cel puțin așa declară, cu mâna pe bâtă, ciobanul lui Milică, proprietar de turmă. A fost mâncată de jivinele codrilor, trăind melancolic, retrasă la marginea turmei cu care nu era învățată.

Peste Cricov, câțiva copii, ai unuia de lângă Sărățica, plecat în străinezii, adunau crengi uscate de sub un nuc al meu. Au crezut că-i cert și se pregăteau, încălțați în niște galoși nu mult diferiți de ai mei, să fugă, lăsând teanc vreascurile adunate. I-am chemat cu blândețe.

Voi știți colinde? Nu știau. Bunicul cu care locuiesc e semimut. Și eu sunt în conflict de două luni cu consoanele. Așa că în loc de Crăciun cu bucurii! pronunț un fel de C.ăciun cu bucu..ii! Mi s-a petrecut ceva ”tranzitoriu” în zona care are în răspundere ț și r, consoane de care mi-e dor și pe care când le aveam, nu le băgam în seamă.

Le-am dat niște bani nimeriți în jacheta de oraș pe care am luat-o din obișnuință. Soața nu mă lasă în curte și grădină cu țoalele ”bune” că se zgârie și capătă noroi.

Hai să cântăm un colind. Și am cântat, cu copiii fericiți pentru avansul financiar la colind. Eu fără r și ț, despovărat de două consoane esențiale, ei repetând după mine un colind vechi din satul meu și al lor.

Oile lui Milică, mai puțin oaia mea, culegeau ierburile aspre de pe miriștile nearate. Ciobanul lui, un tânăr din satul vecin, Salcia, privea uimit, dintre doi câini cu jujiț la gât, spre a nu periclita viața inexistenților iepuri, spectacolul dat de mine și trei copii, sub un nuc bătrân de peste Cricov. Iată vin colindători, florile dalbe/Noaptea pe la cântători, florile dalbe…