Lucian Avramescu: Ce-ar fi să…? Mă adresez vouă, celor din dinastia ”buni zori”

 

Știați că zorii au sânge albastru? Sângele curge regal prin venele de aer și văzduh ale cerului care renunță încet la pijamalele cu stele și-și pune mantia de zeu solar, cu care saltă pe palme de lumină chiar și sufletele însingurate.

Din păcate azi, ca în multe zile din acest aprilie care se isprăvește curând, norii și-au făcut buletin de București, iar la Sângeru, planetă megieșă, cu trei case vii și două dormind pe veci în sicriul cu lacăt, viză flotantă.

Acum două seri am văzut cu ochii mei care nu iartă detalii, d-apăi un fenomen celest de o magică amplitudine, Soarele apunând spre Nucet, făcându-se mic în pădurile de lângă Peștera Hoților și Ocna de Sare, ca o cloșcă, iar  pe vârful bont al dealului Bobaru, spre Mireșul Mare, răsărise plină, ca un uger lăptos, Luna. Acolo, fix în acel punct geometric, în zori, ieșise Soarele. Măreț, cu apa dușului din zori nezvântată pe bicepșii săi care-și salută superior împărăția de supuși.

De douăzeci de ani de când am revenit, mai întâi pe sărite, apoi cu totul la Sângeru, satul în care mama m-a eliberat din sertarele ei cu jucării într-o dimineață de august, nu reușesc să dezleg un mister: Luna se ține după Soare, sau Soarele, îndrăgostit lulea, pândește cărările Lunii? Ce-or fi făcând acum, sub plapuma groasă de nori, nu-mi trece prin minte. Oricum nu plouă, dovadă că un furnicar de salahori și doi meșteri, s-au suit pe schelele Bisericii din Livadă, de când s-a crăpat de ziuă, vioi, fiindcă azi mă usucă de bani mai devreme, începând sărbătorile ce preced Paștii ortodoxiei.

De ce creștinii au două învieri? Azi noapte, dormind eu treaz, cu ochii minții deschiși sub pleoapele închise ca niște obloane de magazine în care vânzătorul așază mărfuri înăuntru, am tot gândit la asta. Chiar, de ce marea schismă de acum o mie de ani nu mai face pace între popii creștini? S-a încheiat cu steag alb războiul de o sută de ani, tortul tăiat în două al belicoasei Germanii s-a lipit, Luna și Soarele se iubesc pe cer, de ce înalții ierarhi creștini, catolici și ortodocși, nu se înțeleg, lăsând întreagă, nu pe bucăți, Învierea?

Eu, care am pășit și m-am închinat cu egală evlavie și la Biserica Ordodoxă română din Ierusalim, și-n catedralele catolice din Milano si Köln, nu reușesc să înțeleg de ce propagatorii împăcării nu se împacă! Slujbașii în sutană ai aceluiași Dumnezeu, îl feliază la sărbători, iar cel mai greu de priceput e de ce nu ajung la pace măcar cu prilejul central al creștinătății, Învierea?

Am început ”bunii zori” de azi cu un fel de întrebare neterminată, pe care o pun întreagă acum pentru prietenii mei: ce-ar fi ca în Biserica noastră din  Livadă, închinată Maicii Domnului, care-și are Grădina în România, cum au spus și cei doi papi de la Roma care ne-au călcat cu drag pragul, să fie pentru toți creștinii care își permit o clipă de reculegere? Să unim noi bisericile surori sub îngăduința Maicii Domnului!

Eu, în nepriceperile mele, n-am remarcat decât că la San Pietro, din capitala catolicismului,  sfinții sunt  statui, pe când la mine în sat sau la Muntele Athos, sunt pictați cu pensula.

Comit un sacrilegiu dacă, punând la schimb un al doilea hectar de pădure din cele trei pe care le am, alături de icoana Maicii Domnului cu  Pruncul sugând la sân, un Michelangelo contemporan să încerce  statuar, în piatră,  același sfânt duet al creștinătății? Se va supăra Dumnezeu? Nu cred! Iar popimea, de ambele categorii, nici ea n-ar avea de ce se supăra fiindcă Biserica din Muzeul Pietrei nu intră în concurență decât cu ea însăși, nu se bagă în ședințe sinodale și nu schimbă dublele Învieri.

E un semn că vizitatorii creștini care intră aici  se pot regăsi în tăcerea unei rugăciuni fără a da cerul pe din două. De-aia vă întreb: ce-ar fi să…?