Franța, prin anii o mie șapte sute și ceva, parcă, și-a ghilotinat în piața publică regele. Aplauzele republicane n-au stins niciodată nemulțumirea, nu a regaliștilor musai, ci a credincioșilor, că a fost ghilotinat unsul lui Dumnezeu. Până la acuza că l-au asasinat pe Atotputernicul n-a fost decât un pas. Nu doar în capitala de pe Sena, regii erau asimilați, mai mult decât papa, ca unici reprezentanţi ai Celui de Sus. Asta nu i-a împiedicat pe regi să facă nedreptăți și crime. Shakespeare aduce în scenă urzeli din casele regale care-și revendicau, cu otravă uneori, tronul, iar în tragediile antice, Dumnezeu fiind multiplicat în familii zeești, abundă crima inclusiv față de locuitorii Olimpului care se căsăpeau între ei.
Spun asta fiindcă niciodată ca azi, evocarea unei pedepse venite din cer nu este reluată cu mai multă îndârjire și candoare. Pământul, devenit un conglomerat de Sodome și Gomore, primește pedeapsa divină pentru necredință. Omul, dezvățat de ideea de moarte, este chemat pe toate căile, laice mai ales, să înțeleagă că nu există veșnicie și nu există nici iertare. Coronavirusul se arată ca un fulger ceresc pedepsitor.

Să mă întorc la grecii Eladei. Statuile lor, toate, zâmbeau senin și oarecum tâmp. După invazia perșilor, după recunoașterea că supremația este relativă, statuile grecești au căpătat viața suferinței, crisparea mimicii. În Elada, cu personaje ca Daphnis și Chloe, mai nevinovate și angelice ca Adam și Eva în Paradis, înainte de a mușca din fructul oprit, omul uitase de moarte și stătea la taclale cu zeii. Îngâmfarea asta l-a costat. De la Parthenonul de pe Acropole și până azi, grecii n-au mai făcut nimic durabil, iar arta lor devenită comerț, stă în multiplicarea personajelor din marmoră din vremea secolului de aur al lui Pericles.

Nimic nu va mai fi ca înainte, i-a spus soției mele un prieten jurnalist din Țara Sfântă, țara care l-a răstignit totuși pe Hristos. A sunat pe telefonul meu la care nu mai pot răspunde, părtaș prin tăcere la interogații neliniștite și la discuții care mă privesc. Nimic nu va mai fi ca înainte după acest episod – episod? – care zgălțâie din temelii umanitatea, a scris Giorgiana, evocându-l.

Să ne rugăm pentru sănătate, îmi scrie o prietenă pe Facebook, iar în variante derivate, îndemnul îl găsesc mai des ca niciodată și la alții. Să ne rugăm, că de acolo vine pedeapsa și tot de acolo iertarea! Eu nu-s în stare să cer nimic, iar calitatea mea de creștin ortodox, care nu postește și uneori înjură, nu mă face demn pentru o asemenea rugăminte. Dă-mi, Doamne, sănătate, apără familia mea și lumea toată de boală! Pot gândi asta, dar mi-e rușine să cer ceva și chiar atât de mult. Ce am dat în schimb? Binele pe care l-am făcut unora se prescrie. Salvarea de la moarte a doi copii? Poate că lui Dumnezeu nu i-a convenit gestul meu, el condamnându-i. De altfel unul dintre ei, aproape bătrân azi, a dus o viață de pungaș mizer.

Pandemia l-a readus în actualitate pe Dumnezeu. Mulți, foarte mulți, au redescoperit rugăciunea și dincolo de măști și statul la domiciliu, nimic nu-i convinge mai tare că salvarea poate veni doar din cer. Firește, nu vorbesc despre hahalerele imune la bun simț, care traduc libertatea în libertinaj, iar pe Dumnezeu îl cred inferior bogăției lor analfabete. Planeta oamenilor începe să se roage și cred că asta nu poate face rău nimănui. Eu care l-am identificat pe Cel de Sus în copaci și iarbă, neatinse de pandemii, în păsări și furnici, în iubire, pot mângâia, dacă el mi-o îngăduie, floarea aurie de păpădie pe care Luciana a zărit-o prima azi, între statuile de piatră ale Muzeului. Albinele, cele care construiesc minunea acelor faguri simetrici, arhitecți ai geometriei fără cusur, au cercetat florile de cireș, iar zumzăitul lor de aripi translucide, mi-a spus că pământul va reînvia. Bună seara!