Lucian Avramescu: Cum de nu mă scufund în iarbă dacă tot umblu pe ea desculț

Cum de nu mă scufund eu în iarbă dacă tot umblu pe ea desculț, zori de zori, și iarba e adâncă așa cum adâncă era Marea Galileei pe care călca cel ce se scufunda doar în cer fiindcă apa era ca piatra de tare și nu putea să se ducă în adâncurile ei ?

Uite așa ajung, mut de vorbe, dar văzător de cuvinte să-l înțeleg și iubesc pe Răstignit și să pricep de ce se zice cu îndreptățire că Dumnezeu e în noi. E fiindcă așa scăpăm de înecul în iarbă, lăsându-ne să respirăm în prea multă înfulecare de iubire.

August ăsta în care m-am născut acum o mie de ani, poate  mai demult, fiindcă mama nemaifiind nu am pe cine să întreb, se arată puternic ca o libelulă și firav ca un leu îndrăgostit. Se arată verde întunecat de ploi, când el ar fi trebuit să fie galben de secetă și ars pe margini de Luna care tocmai a ieșit din dragostea mistuitoare cu Soarele.

Distribuie prietenilor

Nu credeam să mai apuc un august după câte morți nu mi s-au petrecut. Am fost sigur că la 18 ani voi muri, apoi am fost sigur că la 27 de ani voi încheia cu viața, și tot așa am ținut-o că voi muri la 27 de ani cu toate că eu aveam 30 și 40 și mai mulți, atingând matusalemic vârsta veșniciei.

Acum, dacă tot nu am murit de atâtea ori, mă ocup să învăț oamenii să mergă desculți prin iarbă, să stea cu burta spinării la soare sau la umbră sau la penumbră, desculți de atâta dragoste care nu suportă sandalele în picioare și să nu uite să iubească, fiindcă iubirea nefolosită se usucă și e păcat de ea fiind făcută să țină până murim și chiar până înviem ca fluturi, albine sau dinozauri.

Cei mai frumoși fluturi sunt dinozaurii, așa cum cea mai frumoasă zi e cea pe care o începi tacticos, ca pe o felie de pâine dată cu miere și unt.

Mușcă frumos, prietene, din felia zilei de azi, aromată și dătătoare de sănătate și nu te sfii să exagerezi în toate, fiindcă nimeni n-a făcut diabet din consumul nesăbuit de fericire.

Eu te las prietenă/prietene, fiindcă am păstrat de azi noapte un snop de raze lunare pentru berbecul Burebista și căprițele cameruneze pitice, pentru poneița Peticica, iar găinilor și păuniței și curcanilor plini de ei cum le e gâtul plin de mărgele să le dau boabe de aur fiindcă altceva nu le place să ciugulească. Apoi dau drumul porumbeilor moțați și voltați și voiajorilor albi și vineți care se suie imediat în cer deasupra uliului care scapă astfel de sperietura puștii mele fără alice.

Buni zori, prieteni! Mă răsfăț, cum vedeți, cu cuvinte în lipsa vorbelor pe care le folosesc doar în dialogurile mele cu copacii, cu pietrele și cu Cricovul pe care-l las să murmure și să clipocească din cleni și mrene fără a-i da replică, ceea ce-l tulbură uneori, sau îl limpezește și atunci mă lasă pe mine să mă văd. Nu știu cum face oglinda lui mișcătoare că ba mă arată țânc la scăldat, ba tânăr înotând voinicește și eu îl întreb în gând care din ăștia sunt cel de azi și el zice că toți ăștia sunt eu. Așa o fi!