Lucian Avramescu: Dacă nu aș ”vorbi” cu voi, aș ”vorbi” singur, ca nebunul

Pe ulița copilăriei mele trecea uneori Nebunul. Așa îl strigau toți. Avea o privire stranie, care se pitise în fundul ochilor lui nedefiniți și vorbea cuvinte dese, nesfârșite și fără înțeles, ca un poem dadaist. Copiii îl înjurau și-l alergau cu pietre. Chiuiau de bucurie când nimereau trupul scheletic al Nebunului care, speriat, continua să vorbească fugind.

Cineva mi-a scris, întrebându-mă, cum pot scrie atât. Atât de mult! Sunteți, ați devenit, un scriitor special. Singurul poate.

Dacă nu aș ”vorbi” cu voi, aș ”vorbi” singur, ca nebunul, am răspuns, fără alte lămuriri. Le dau acum, nu înainte de a spune că definiția aparenței e varul dat cu bidineaua pe perete. Camera arată albă, albastră, indigo, frumoasă în neteda ei uniformitate. Dacă zgârii cu unghia, însă, stratul de var, iese sânge. Sângele este singura culoare care doare.

Distribuie prietenilor

Eram student, când am văzut în pomii de pe bulevard, în apropierea Universității, în cârdul de vrăbii care se adună iarna ciopor, pentru ca primăvara să se despartă în perechi, o vrabie albă. O căutam cu privirea zilnic și o găseam bucuros. Apoi a dispărut. Era o mutație genică.

Nu, nu scriu mai mult decât scriam atunci când, lefegiu, am fost angajat ziarist la secția economică a ziarului ”Orizont” din Vâlcea. Bicefală, cu industrie și agricultură, secția m-a găsit o vreme singur. Aveam 23 de ani. Număram, pe fișa mea de acord, uneori, 14 articole scrise într-o zi, de la o pagină (ziarul era pe format mare) despre Lotru și centrala subterană de la Ciunget, despre Oltchimul în construcție, până la ceapeul Sutești, de lângă Drăgășani. Construiam cu pixul și mașina de scris Olivetti, socialismul care-mi omorâse bunicii.

.Sâmbăta obținusem favorul de a ține o rubrică de scriitor, ”Memoria inimii”, în care mă răzbunam scriind despre mănăstirile Cozia, Arnota sau Govora, despre mormântul fără trup al Brâncoveanului de la Hurezi, despre casa lui Anton Pann și tragedia unor scriitori ai locului, morți tineri. Așa s-a născut cea mai îngrijită carte a mea de publicistică, prima de altfel, ”Transplantul de albastru”.

Nu, mut fiind, nu scriu mai mult. Dar scriu cu durerea și împăcarea de a ști că sunt ultimele mele ”vorbiri”. Altfel aș fi nebunul alungat cu pietre, fugărit pe uliță de o lume mai nemiloasă decât cea de atunci.

P.S.
Scriitorul Ruba, șeful Organizației orbilor din România, prezent acum doi ani la concertul de la Muzeul Pietrei, a mulțumit scriitorului din mine, ”singurul care a scris în sprijinul adunării de fonduri pentru un sediu al nevăzătorilor în București”. Nu eram încă mut, cu toate că vorbeam deja greoi. Ruba a spus: ”Noi, orbii din naștere am învățat să supraviețuim, să ne descurcăm într-un fel. Îl plâng însă pe cel care-și pierde vederea după ce a văzut. E vai de viața lui și de mama care l-a adus pe lume”. Eu văd, încă, dar de sub varul cuvintelor, dacă zgârii cu unghia, iese sânge. Să aveți o zi bună!