Lucian Avramescu: De ce iubesc zorii?

 

Să fie misterul care se alege greu, ca neghina din grâu, sau promisiunea revenită a luminii care luptă pentru fiecare redută a întunericului?

Eu cred că fiecare ne naștem în zori, iar ziua de naștere nu e una, ci-s toate diminețile pe care le trăim, mai multe sau mai puține, după noroc. Noaptea, chiar cu somn puțin, pune un văl de neființă și neștiut peste fiecare. Ce știi din vremea în care nu te născuseși? Nimic! Cu excepția celor sortite dragostei, nopțile sunt netede de amintiri. Murim nițel în fiecare noapte, nu mai știm de noi și din pricina asta zorii sunt o renaștere.

Distribuie prietenilor

Mie zorii mi-au descoperit bucuria de a vorbi. Mă nasc matinal – acum e cinci și douăzeci – și nu mă rabdă inima să nu vă trezesc și pe voi, făcând gălăgie cu cuvintele mele mute. Chiar dacă le auziți la prânz. Bucuria se trăiește rar în solilocvii, arătându-se dornică să fie împărțită, ca o jimblă caldă pe care o rupi în bucăți.

Aseară Giorgiana citea poemele în proză ale lui Baudelaire. E o carte care nu mi-a plăcut, orfană de muzicalitățile versurilor care m-au fascinat cândva. M-a întrebat cum îl găsesc pe marele francez în ipostaza de prozator. I-am spus ce am zis mai înainte. Apoi ea a plecat la bucătărie să prepare o gustare de seară. Deschid cartea la întâmplare. E tipărită în 1971, când eu isprăveam prima facultate și încercam, cu succes, angajarea la un ziar. Nu mă încântă. Scrie de parcă ar strânge din gingii nu din dinți. Apoi găsesc ceva sub titlul ”Bătrânul saltimbanc”. Am pus un semn paginii să nu orbecăi după ea în zori. Zorii n-au venit iar satul este o peșteră tăcută, peste care doarme, fără să respire, un minotaur negru și greu, apăsând casele care se fac toate mici.

Citez: ”Nu plângea, nu dansa, nu gesticula, nu striga. Nu cânta nici un cântec, nici vesel, nici tânguitor, nu se ruga. Era mut și neclintit. Renunțase, se lepădase de totul. Soarta lui se încheiase” – Charles Baudelaire, ”Mici poeme în proză”.

Am tresărit la acest substantiv adjectivat, pe care-l percep ca pe o boală – ”mut”. Cândva treceam indiferent pe lângă cuvântul intrat la apă, compus din două consoane care strâng în dinți paharul gol al unei vocale. Și apoi, constatarea poetului-prozator: ”soarta lui se încheiase”. De ce? Vreau să arunc cartea, dar ochii mi se lipesc de fraza următoare: ”Dar ce privire adâncă, de neuitat, plimba peste mulțime și peste lumini”…Cine? Bătrânul saltimbanc plimba peste mulțimi o privire de om iubitor.

Uneori ne căutăm în personaje și nu ne găsim decât accidental.

Voi ce faceți? Cât timp ați dormit, adică ați uitat de voi, azi noapte? Eu am murit cinci ore. Uneori am norocul să mor șase ore. Acest exercițiu e bun pentru când înviem o dată cu zorii, zic doctorii, aflați în cea mai neagră perioadă a profesiei lor, când sunt huliți ca niște șarlatani. Ieri a fost prima zi cu peste 200 de decese în România care-și arată o neputință spitalicească adunată în decenii și confirmată în vremuri sumbre. În spitale, doctori și pacienți, intră ca în infern.

Am vrut să vă mângâi zorii cu privirea blajină a bătrânului personaj baudelaireian. Ochii mei n-au primit însă decât lumina veiozei. Lumina, chiar dată prin cenușa ceții, va veni mai târziu. Când te scoli prea de noapte devii fără rost, inutil ca un felinar lipsit de anexa fitilului. Nu pot merge să dau la păsări, nu pot aprinde focul, fiindcă jarul de aseară persistă, iar cărbunii – zgândăriți – mă ceartă cu scântei mici. Noaptea stă proptită în geamuri, cocoșii nu cântă.

Vă spun cu anticipație buni zori, iar ziua să se deschidă pentru voi ca o pleoapă de copil care a visat îngerii zâmbind.