Lucian Avramescu: Dialogurile cu sufletul, bruiate uneori

 

Azi am găsit soarele suit mult ce cer, iar aerul de cristal al zorilor nu mai e. Lumina zilei e lăptoasă ca a unei femei care a născut de mai multe ori și știe toate vicleșugurile dragostei.

Citesc întâi ce mi-ați transmis la o poezie scrisă aseară, în care deplâng comunicarea, întreruptă uneori, cu sufletul. Sufletul e ceva nedefinit și locuiește albastru unde nu te aștepți, în clavicula inimii sau în glezna arătătorului. Cu el mă înțeleg prin cuvinte. Mulțumesc fiecărei corespondente, după ce recitesc, fiindcă versul meu s-a înțeles mereu mai bine cu ele, apăsând pe ceva care arată că am citit și îmi place. E un fel de salut, e drept rezumat, dar cu un mut te înțelegi prin semne puține. Mulțumesc iar, fiindcă un scriitor nu are nevoie de mai mult când e vorba de scrisul lui!

Distribuie prietenilor

Eu care dorm patru, cinci ore pe noapte de când eram în liceu, m-am trezit târziu fiindcă m-am culcat devreme și somnul, bag samă, la somn trage. Citesc și poezia pe care am scris-o ieri spre seară. M-am depărtat de ea și n-o mai înțeleg decât parțial. Așa pățesc mereu cu poeziile. Iau distanță de ele pentru a face loc altora. Așa am răspuns unui ziarist care m-a somat să recit din minte ceva în microfonul lui. Nu-mi știu poeziile, am zis, spre descumpănirea reporterului. După treizeci de ani, auzită în plămada unui cântec, mi s-a lipit de memorie, fără voie, poezia ”Bună seara, iubito”, pe care, în sălile de spectacol am abservat că o știe mai toată lumea ca pe ”Miorița”. Așa că nu are rost s-o mai spun și eu. Am spus-o, totuși. Acum n-o mai pot spune nici pe ea.

Ziua stă nemișcată peste Sângeru. Pădurea se arată ca o frumoasă panteră verde la pândă, iar pomii grădinii fac plajă într-un picior. Tălpile mele au ratat roua, dar au simțit lespezile calde ale aleilor de piatră. Piatra îmi transmite cuvinte de îmbărbătare prin tălpi. Nu există în cele trei curți ale Muzeului Pietrei un umăr de calcar sau gresie pe care să nu-l fi mângâiat. Ne știm după respirație. Ele respiră de mii de ani. Eu respir mai de curând în raport cu eternitatea lor.

Doctorița logoped mi-a spus, la o ședință de alfabetizare a răsuflării, că între creier și gât e o distanță uriașă, cum ai face înconjurul pământului. Chiar mai lungă. Din pricina asta nu vorbesc decât în cap? Da. Comenzile se rătăcesc pe drum.

Îmi măsor gâtul. Nu e lung.

Azi a venit cineva să-mi taie iarba din prima curte, unde va fi concertul cu Alexandru, pe 10 sau 11 august. Nu pot da drumul căprițelor cameruneze care în două zile ar tunde gratis, chilug, tot, inclusiv trandafirii, ceea ce ar produce o tragedie în sufletul celor două feminine de lângă mine. Și eu iubesc florile, dar pe deal caprele pasc nu doar raze de stele, ci și margarete și bujori sălbatici.

Ne pregătim pentru oaspeți care trebuie să stea la distanță de un deal unul de celălalt. Muzica umblă aici nestingherită, vioara fiind îngânată doar de vrăbii și de pitulicea de piatră, o pasăre care trăiește doar la Muzeul meu de stânci cioplite, cuibărind în crăpături de râșniță sau la subsuori de statui.
Bună ziua, vă zic, cu dragostea mea neschimbată,  chiar  dacă azi a făcut ochi mai târziu!

27 iulie 2020, Sângeru