Grota de piatră a nașterii, respirația ei proaspătă ca un alizeu, vorbește în șoaptă în livada mea. E ceva nou care-mi mișcă sufletul ca pe un tic tac de pendulă, între tristețe și dragoste.
Grota de piatră a nașterii primește laolaltă ortodocși și catolici, și unii și alții iubitori ai Maicii Cerești.
Am mai adăugat un plămân de piatră în livadă, pentru ca povestea iubirii Celui de Sus pentru o pământeană să cuprindă și tristețea unei mame, fericita naștere și apoi lungul drum al Golgotei la capătul căruia Ea a fost răstignită deodată cu Fiul, fiindcă piroanele au trecut mai întâi prin palmele Născătoarei care doreau să le oprească, așa cum scutul oprește sabia.
În noua împrejmuire care se va sui piatră cu piatră, lipită de cealaltă, în mijloc au rămas doi meri frumoși. Roditori deja. Îi scoatem, au zis meșterii, fiindcă jos punem pietre de Dobrogea și merii le strică rânduiala.
Nu, am țipat cu neauzita mea muțenie. Nu, au spus oasele mele și pierdutele mele cuvinte. Nu au zis merii ceilalți care au rămas în afara perimetrului de temelii pe care se va cocoța zidul adăogat al chinoviei. Ea va cuprinde nu doar nașterea, ci povestea întreagă a vieții unei mame de Dumnezeu care a trăit răstignirea de sine lângă sângerânda cruce.
Nu vom scoate cei doi meri.
Ei vor rămâne în mijlocul naosului, frumoși și verzi, primind lumina candelelor și cea a soarelui ce vine prin nouă ferestre.
Plec din București spre Sângeru să măsor unghiurile luminii și să redesenez ferestre.
Un cerc cu diametrul de un metru va lăsa pământul să respire în jurul fiecărui pom roditor iar icoanele de pe pereți nu se vor supăra. Cei ce aprind o candelă aici sau în sufletul lor pot vărsa lacrima unei căni lângă tulpinile celor doi meri din biserică.
Ceva îmi spune că ei nu vor muri. Așa cum dăinuie mușcatele din ferestre și pinii pe stâncile alpine.
Nimeni n-a pus meri în biserică. Eu i-am pus mai întâi și apoi am clădit biserica. Ea crește din meri, iar merii o udă cu picături de rouă și suflet omenesc.
30 mai 2o21, București
