Lucian Avramescu: Egalizarea lumii și dezmățul de a fi imbecil

Pandemia e egalizat lumea și a ciuntit chiar orgoliul militar al marilor puteri. A nivelat, cu o sforțare invizibilă, averile și sărăcia. Coronavirusul zburdă la fel și prin îngâmfata Americă și prin India săracă, populată de un miliard și jumătate de locuitori, aflați toți în carantină. Incultura și dezmățul de a fi imbecil mai fac unele diferențe între indivizi, nu între popoare, supuse pericolului aceleiași decimări colective.

Scriam ieri că tot mai mulți își îndreaptă speranțele spre Dumnezeu. Cu bisericile închise și slujbe pe internet, credința a câștigat mai mulți enoriași decât în vremurile în care lăcașurile de cult adunau procesiuni nesfârșite, iar mâinile preoților erau pupate cu evlavie. Filosofiile atee s-au făcut mici, iar azi Stendhal n-ar mai fi avut curajul să scrie că ”singura scuză a lui Dumnezeu e aceea că nu există”, fiindcă virusul i-ar fi suflat și lui frig în creion.

Acum constați că frica de divinitate este egală cu speranța. E vremea fricii care se preschimbă amețitor de iute, nu în chilii de sihastru, ci în palate și cancelarii, în nădejde și cerere de îndurare Celui de Sus.

Distribuie prietenilor

Student fiind, aveam în programa obligatorie disciplina filosofiei materialiste și dialectice, unde preda un lector zeflemitor și care ieșea cu noi la o bere. Terminându-ni-se banii, într-o zi, le-am spus – eram într-o bodegă de pe lângă Piața Chibrit – că bunicii mei au la Sângeru o țuică de prună veche într-un butoi de dud. A fost destul pentru a crea un entuziasm excursionist unanim și toți cei cinci studenți amici și profesorul nostru de filosofie, am decis să plecăm în satul meu, la 107 km de București. Firește că nimeni nu avea mașină. Am ajuns relativ bine la Ploiești, în Gara de Sud, cu trenul, și de acolo era o rată până la Apostolache, șapte-opt kilometri distanță de satul meu care nu beneficia de așa ceva. Ce mare distanță? – a râs profesorul. O luăm pe jos! S-a întunecat progresiv, iar o ploaie din senin parcă a pornit să se verse rece peste cămășile noastre și spinările care dârdâiau. Trăgeam de noi ca de niște obiele ude, entuziasmul a intrat la apă, iar drumul pe malul Cricovului Sărat, care se umfla și el, părea o luptă pentru supraviețuire. Nu mai uit ce mi-a zis, în beznă, gâfâind, că era și nițel grăsuț, profesorul de materialism dialectic, bucureștean: ”Între patru pereți îl combat pe Dumnezeu că nu există. Acum mă rog la el să ne scoată vii de aici!”

Mă mai uit la știri, unele calchiate de la o zi la alta, cu corecturi de cifre care cresc de la un continent la celălalt, cu șotron peste oceane. În case, unii sunt cu desăvârșire singuri, alții au norocul familiei. Cei singuri nu se deosebesc mult de pustnici, vizitați de copiii care le aduc merinde până la ușă și fug. Unii sunt cercetați doar de singurătate. Averile miliardare au devenit egale cu o pensie medie, iar câțiva președinți și regi sunt suspecți de coronavirus sau chiar îl au. Excursiile cu avionul personal au fost anulate, pilotul fiind în carantină, ca și cerul planetei.

Azi mi-am făcut rondul la vietățile mele și am dat ocol grădinii. Un vânt rece îmi cotrobăie prin halat și piaptănă oblic smicelele verzi ale salciei pletoase. Vreau să fac o poză berbecului Burebista, cu coarnele lui mitice, între Roșioara, nevastă-sa și miaua albă, cu cea mai nevinovată privire din univers, care n-are încă un nume, dar încurc niște butoane în telefonul meu arheologic și mă las păgubaș. Azi nu mai bâzâie albine, dar rațele moțate își scufundă vesele ciocurile ca niște lopeți și capetele în jgheabul cu apă. Natura, exprimată în buchetele mari de urzici de lângă zidul care delimitează livada și iarba pornită victorios printre meri, arată că planeta e vie. Moartea e relativă iar viața se exprimă, ca mereu primăvara, prin gâze și clorofilă. Aici, între leuștean și păpădii, trebuie căutat și Dumnezeu. Cu iubire.