Lucian Avramescu: Eschimos la Ecuator

Buni zori! Ieri, trei prietene, care sigur nu se cunosc între ele, dar femeile se înțeleg cel mai bine când nu se știu una pe alta, s-au coalizat într-un reproș pe care îl merit oarecum. De altfel mi-e frică să nu le dau dreptate. Optimismul meu suferă lacune în condițiile în care dracul nu e atât de negru, neputând vorbi. Până la urmă bine că nu ți-a amuțit scrisul, conchid minunatele mele prietene. Termină cu smiorcăiala (traducerea mea!)! Datoria testamentară a scriitorului e de a scrie, nu de a vorbi despre scrisul lui. Mi se dă, în acest sens, un citat din Hemingway, când a luat premiul Nobel pentru ”Bătrânul și Marea” (mai ales). Corect și inspirat găsit acel citat, ceea ce indică din nou că mai deștepți și instruiți decât mine sunt cititorii mei, scriitori reali sau deghizați.

Mă gândesc cum să mă apăr fără a fi plat sau doar monoton. Încerc să-mi imaginez viața unui eschimos, trăit în izba lui de gheață, copil, adult, vârstnic, făcând schimb de locuință cu o gheretă de bambus la tropice. E cu totul nepriceput în exercițiul supraviețuirii, țânțarii și furnicile, care nu-s la pol, îl înțeapă, tigrii au colți reali și nu sunt ca în poze, pielea lui albă atrage ironia băștinașilor cu pielea de tuci, care râd ca de un semen defect. Singurul deliciu, deloc de neglijat, e că femeile umblă aproape goale, nu mai sunt înfofolite în piei de ren, iar exercițiul de a învăța amorul exotic nu e greu de deprins. Muțenia mea e un astfel de trambalaj. Cel mai greu, aproape ridicol, e când uit că nu pot vorbi, iar cuvintele se bulucesc ca oile la strunga buzelor și nu ies decât călare una pe cealaltă, ceea ce sonor dă un behăit dezgustător de stână. Vorbesc pe patru mugete și rag ca șapte măgari striviți cu două cărămizi în zonele sensibile. Înțelept e să renunț și să tac. Greul începe abia acum, fiindcă orice boală la un fost om sănătos se asociază încăpățânării de a izbuti. Nu izbutesc decât să mă enervez mai apăsat și să sufăr mai tare.

Infirmitatea e falsă, îmi scrie o altă prietenă, fiindcă „am întâlnit surdo-muți fericiți”. Și eu am întâlnit, așa cum am întâlnit și cunoscut bine orbi la casa lor, stabili în profesie și cu talente umane rare. Eu nu-s surd, ba chiar aud nepermis de bine, ci doar mut, iar muțenia a venit, în integralitatea ei coclită, de curând. Nu mi-a dat răgazul acomodării. Bolile azi sunt iuți și se grăbesc. Unii nu apucă să li se pună diagnosticul și-s isprăviți.

Distribuie prietenilor

Nu, nu vreau să mă plâng, ci doar să constat, relatând cu vorbe care nu au sunet, pentru a înțelege, împreună, câte ceva din dezastrul de a pierde. Pierzi ceva care pare neglijabil, dar devine fundamental în viața care rezistă prin puterea de a te apăra prin țipăt. Eu nu pot țipa. Dacă vin lupii la stână, nu pot striga Huooo, lupii, mă!, nici săriți. Pot ochii doar cu pușca lighioana feroce care fuge cu oaia mea în spinare, dar în lupta cu lupii umani, arma nu e de folos. Ești, sunt, un dezarmat care-și reclădește încrederea, chiar dacă ocheşte fără cusur.

Frumos îmi transmite o altă prietenă că scriu dimineața fiindcă lumina produce în mine miracolul regăsirii. Altă explicație nu e!

Am scris mereu dimineața. Ca ziarist am scris și dimineața și noaptea și la miezul zilei și la finalul secolului, dar acum diminețile mă apără de eșecul conversației. Scriu pentru voi, cu lașitatea de a nu vă vedea, cu toate că pe unii vă știu și ne știm cu drag. Scriu când răsare astrul zilei, ca acum, când fac asta înaintea lui, și pentru că am fost mereu un individ solar, cu toate că greierii serilor de august, când e și ziua mea de naștere, rămân deliciul simfonic al nopții care se așază, iar muzica lor mi-e dragă.

Încă nu s-a produs invazia luminii, iar Luceafărul de Ziuă, mai luminos ca oricând, se lasă tras îndărăt în cer de Carul Mare, undeva peste Mireș. Luceferii sunt mereu tentați să-și doneze nemurirea pe iluzia unei iubiri pământene. Luna, în mod straniu, nu e. O caut, ieșind în curte, unde o vagă strălucire de candelă prinde să se așeze pe trandafirii tineri și să ia probe de laborator din boabele de rouă.

Buni zori, până una alta, și nu uitați să fiți fericiți! Se găsește, fericirea, în toate magazinele sufletești, dar trebuie să scotocești bine!

22 iulie 2020, Sângeru