Buni zori, prieteni! Ieri s-a consumat, pe fondul otrăvit al virusului care ne-a încurcat cu totul viața și ne-a mutilat ceea ce e mai frumos în noi – șansa de a exprima căldura față de aproapele nostru, când acesta ne e copil, bunic, prieten. Nu există iubire fără a-l strânge în brațe pe cel care ți-e drag, apropiat de sânge sau de gânduri.

Pe fondul ăsta oamenii, mai puțin de jumătate din ei, au cutezat să meargă la vot. Eu, pentru prima oară de când am dreptul să pun ștampila pe o preferință, am stat acasă. Nu doar pentru că-s mut, iar contactul cu mulțimea mă pune în situația dureroasă de a-mi limita comunicarea doar dând din cap la saluturi sau adecvând mimica unui răspuns amabil. Nu doar pentru că am uitat să actualizez viza mea de rezident la Sângeru și trebuia să merg să votez la București, unde figurez cu domiciliul. Ci pentru că muțenia m-a redus, public, la un cetățean de mâna a doua, care poate fi insultat sau disprețuit de alți cetățeni cu diagnostic de infirmitate sufletească, unii hahalere de profesie.

Am participat la alegeri din balconul casei din Sângeru, clădit de bunicul meu și reclădit de mine, balcon care stă deasupra celei mai încinse agora a alegerilor de ieri și lipit de primăria râvnită de candidați și donată obștii satului de un fiu de țărani care a luptat la Mărășești și a fost ales, cu prețuire lucidă de consăteni, pentru hărnicia lui, un sfert de veac primar liberal.

Peste drum, în niște odăi dependente de grădiniță, au fost rânduite secțiile de votare. Măști, forfotă, lume. O înfrigurare care indica miza mare a localelor. De ce o fi miza atât de mare? Pe ce se bat oamenii ăştia? Pe plapuma noastră, ca într-o poveste cu Nastratin Hogea! Cum o luară, se-mpăcară!

Pe vechiul primar, candidat din nou, care a și fost reales, nu l-am zărit. S-a fâțâit în schimb, cu o mașină lustruită, de culoare închisă, în sus și-n jos, candidatul liberal care a salutat tot, cu superioritatea unei mâini plecate de undeva de deasupra capului parcă, indicând o siguranță și o superioritate de bulibașă sau baștan.

M-au salutat, văzându-mă spectator cuminte, la câțiva metri de circul stradal – fiindcă era și ceva circ – mai toată lumea, mai puțin ”liberalul”. Nu m-a văzut, zic, prin ceața deasă a preocupărilor. Cel care a urcat, în una din desele lui fâțâiri, să fie văzut și votat, împreună cu candidatul în strălucitoarea limuzină, a strigat ”Să trăiți, domnule Avramescu!” Ei, acum e obligat de bunul simț să zică și el bună ziua, dacă nu mie, măcar celei mai istorice clădiri liberale a satului. Aș!

Acest gigolo, înveșmântat și frizat ultima modă, a găsit momentul să-și analizeze din nou mobilul, călcând cu o siguranță crăcănată pe niște picioare exilate în pantalonii strâmți pe care-i poartă azi tinerimea scrobită a Dorobanților. Ăsta să fie urmașul liberalilor, cel care împlinește testamentul de iubire pentru sat al bunicului meu? Ăsta să fie gospodarul comunei noastre care are vreo cinci sate? Vorba doamnei Viorica Quintus: ”Unde sunt liberalii de altădată, măi Lucică?!” Am fost fericit aflând de la Birbirel, în dimineața asta, că a pierdut în favoarea unui pesedist.

Mă bucur că și fără votul meu Capitala a scăpat de sub tocul cui al Gabrielei Firea, cea care a consumat milioane de euro pentru bacșișul electoral al spectacolelor-bâlci, cu care a vrut să-i cumpere pe bucureșteni și alte zeci de milioane plătite televiziunilor, din bani ai primăriei, pentru a arăta cum a vopsit ea niște clădiri vechi, costurile de reclamă fiind mai mari decât investiția însăși. Nicușor ăsta Dan are măcar un crez pentru care se bate pe de-a moaca de 12 ani: Salvați Bucureștii! Nu știu unde se termină meritele partidelor care l-au susținut, necesare, și unde începe meritul trudei lui făcute cu modestie și tenacitate. E primul câștigător atipic al unor alegeri în România, neajutat de limbarița de gaiță a madamei, de gabarit și de știința de a minți cu nerușinarea care învelește setea de furt a celor mai mulți politicieni.

Începem o nouă Românie de azi? Am îndoieli. A fost îndepărtată ciuma roșie? Dar celelalte ciume, fiindcă ciuma se propagă prin găști cu și fără partid și prin oameni contaminați cronic de boala corupției?

I-am văzut, autoproclamându-se învingători, pe unul Ciolacu și pe unul Orban, ambii plesnind de sănătatea izbânzii. Dacă amândoi au câștigat, cine a pierdut? Meciul s-a jucat împotriva cuiva. Nu cumva acela sunt eu, cetățeanul, cel care pierde mereu, îmbătat cu iluzii?

Să dea Dumnezeu să apară în România o generație de patrioți, cum a fost cea pașoptistă, fiindcă oferta de azi îmi arată doar profesioniști – inclusiv din generația tânără – ai hoției. De 30 de ani s-a consolidat în patria mea pe care o iubesc, dar detest statul român, cu toate componentele lui, o clasă consistentă de bandiți ai banului public. Sunteți, voi care vorbiți, în stare să dinamitați mormanul de putregai al acestui banditism? Vă rog să fiți în stare!

Vă doresc o zi minunată, chiar dacă afară se arată, în părți egale, nor și soare.
28 septembrie 2020