Lucian Avramescu: Eu și rechinul

Curenţii mării mă purtau departe
Şi înotam mai greu şi mai puţin
În timp ce dedesubt, parcă spre moarte
Mergea ca la plimbare un rechin

Era cândva de vele marea plină
Corăbiile mă priveau de-aproape
Azi nesfârșirea e de tot senină
Iar eu înot pe un pustiu de ape

Înot, iau aer, briza mă veghează
Iar dedesubt, prietenul deplin
Mergând în ritmul meu, soldat de pază,
E-același blând și neflămând rechin

Trecut-am un ocean sau doar o mare
Nu-mi mai simt brațele, respir din greu
Dar ce se-ntâmplă, am înotătoare
Și-naintez ca un rechin și eu

Din umeri mi-au crescut și din călcâie
Un fel de aripi, pe un trup de zeu,
Pe cine să întreb, cine să-mi spuie
Cum am ajuns Neptun sau  Prometeu?

Sunt vis în vis, o arătare parcă
Sunt treaz și-not în marea nesfârșită?
Sau cineva, măreț, de sus mi-ncearcă
Muțenia – blestem, veșmânt, ursită?

5 ianuarie 2021, Sângeru

Din volumul în pregătire ”Poeme mute”