Lucian Avramescu: Eu, Tomescu, Voi şi Călcâiul lui Ahile

poza roman lucian 1

Lună nebună. A răsărit albă când nu se făcuse seară încă. Sta înfiptă, ieri, în țărușul turlei Bisericii Sfântul Andrei, de peste drum. Am citit în balcon și de câte ori dădeam o pagină, luna se muta mai la dreapta pe cer și se colora în galben pe măsură ce se lăsa seara. Apoi lumina ei s-a așezat aurie pe pagina mea și părea că e veioza la care am continuat să citesc.

La miezul nopții luna parcursese jumătate de cer și stătea, între doi stâlpi ai balconului casei mele, privindu-mă. Nu era un ban de aur rotund, ci ciobit pe o parte. Am terminat cartea și m-am ocupat de Lună. I-au apărut și acele semne pe față – niște reliefuri, un cal ridicat în două picioare, trei puncte mai la stânga. Cineva umblă pe fața luminoasei doamne a nopții și o mâzgălește. Dar ea tot frumoasă rămâne.

Sculându-mă la cinci, am găsit-o în partea ailaltă a cerului, albindu-se progresiv. Apoi s-a dizolvat în lumina dimineții, ca o aspirină în paharul cu apă albastră al cerului. E vremea să scriu, reluând dialogul cu prietenii mei.

I-am scris un mesaj nepotului meu Alexandru, în care i-am explicat că am încercat un test – dacă să ținem sau nu spectacolul concert din august de la Muzeul Pietrei în condiţiile în care pandemia urcă. ”Salut, Alexandru! (i-am povestit pe scurt ce scriu prietenii mei, ai noștri, ce ne povățuiesc). Tu ce zici?”. ”Salut, Lucian, ce să zic,e un risc dacă facem concertul, e adevărat. În primul rând pentru tine, apoi pentru participanți, dacă e unul pozitiv și nu respectă distanțarea socială. Acum e greu cât de mare e/ va fi riscul”.

Alexandru e la un kilometru de casa mea. Mi-a răspuns după două ore, timp în care știu că a repetat pentru iluzia unui concert cu o orchestră care vine în România pentru el. Îi ascultă vioara vișinii din spatele casei, unii crescuți sălbatic, printre buruieni, margaretele și pădurea de pe dealul Bobaru care a coborât nestingherită până în sat, cu paltini și salcâmi. Cântă ca un cuc, singur,fiindcă de două zile ai lui au plecat la București.

Am recitit multele comentarii cu povețele voastre pe Facebook, declanșate de sfatul Petruței. Sunt multe pe AMPress, pe Lucian Avramescu, cel cu 5000 de prieteni, pe celălalt Lucian cu mai mulți, pe Muzeul Pietrei. E viața mea care mă ține aproape de oameni, fiindcă fără voi nu pot trăi ca un lup singuratic. Fac o contabilitate sumară. Cam nouăzeci la sută dintre voi credeți că ar fi bine să renunțăm la spectacolul-concert devenit tradițional. Recunosc și câteva prietene care nu au lipsit niciodată de la evenimentele organizate de mine în satul în care m-am născut și care mă îndeamnă să nu renunț.

Se zice că noaptea e un bun sfetnic. Somnul meu a fost atât de puțin încât nu pot insulta noaptea că ar fi existat. Va trebui să decid. Acum rescriu la orele nouă spre zece, fiindcă ce am scris la cinci , în zori, s-a șters de la o pană de curent care se produce repetat și nu apuci să salvezi ce ai scris. Nu pot niciodată relua.

Sunt trist. Nu mi-am mai băut nici cafeaua. Ce am scris atunci e mai bun decât ce scriu acum. Cuvintele mele vin fără șansa repetiției, mai ales dacă atunci au fost animate, cu sufletul zorilor în ele. Doar dragostea pentru cititorii mei nu rămâne niciodată orfană, iar penele de curent n-o afectează.

Amân decizia. Sunt încă în iulie, cu un sfert de călcâi agățat în cuptoarele lui încinse. August va începe tocmai mâine! Cum o fi călcâiul meu agățat în Cuptor? O fi cel vulnerabil, Călcâiul lui Ahile? Zi bună, prieteni!

Parteneri