Lucian Avramescu: Îşi căra cu o mână piciorul retezat

Un om și-a pierdut un picior. Nu mai ține minte cum și în ce împrejurare. Poate i l-a retezat un obuz pe front, cu toate că el nu participase decât la războaiele mondiale ale iubirii, poate i-a fost retezat într-un accident de automobil. Omul, oricum, nu se despărțea de piciorul lui retezat pe care îl căra cu o mână. Cu mâna cealaltă și piciorul rămas la locul lui mergea. Poate mă întrebați cum reușea? Simplu. Doar mersul lui părea caraghios, de rădașcă, în rest omul era cu toate ale lui la el.

Ciudat era că piciorul tăiat nu putrezea, nu mirosea urât, iar când făcea baie omul lua cu el sub duș sau în cadă și dragul lui picior retezat. Prin piciorul retezat curgea sângele, care era chiar sângele lui, iar iarna îl folosea pe post de pernă. Dormea cu capul pe piciorul retezat de la șold și era cald ca un calorifer. Ce m-aș face eu fără tine? – îl întreba omul, îngrozit la gândul că ar fi putut pleca din tranșee uitându-și acolo piciorul. Piciorul îi răspundea cu degetele care cântau parcă la pian. Mort, era cel mai viu picior și duios pe deasupra și înțelept ca vorba unui schimnic în peșteră.

Vorbește el, despre cu totul altceva: căsătoria este cea care tranformă o splendidă prințesă în spălătoreasă de izmene, se plânge tatăl care are o fiică nefericită. Eu tac și ascult.
Aș vrea să spun: Dar reversal nu există? Adică o slută, rea pe dinlăuntru și mototolită pe afară, nu se întâmplă să fie cocoțată de destin, tot prin căsătorie, pe un scaun regal?

Distribuie prietenilor

Avem, în istorie, cazuri cu bivoli cretini pe care norocul căsătoriei i-a propulsat de la meseria rânitului în grajd la cea de marchizi cu valeți și servitori. Știu fete cu educație aleasă, bogate, mândre, căzute ireversibil în brațele servitorului casei de unde nu au mai reușit să se desprindă nici după ce canalia le-a păpat averea, le-a nimicit cariera și le-a abandonat pentru dezmățul cu o prostituată, aparținând, ca ținută, aceleiași specii.
Poate că am spus aceste cuvinte, fiindcă cel care mi s-a plâns pare mulțumit. Se uită printre ghivecele din balcon descifrând ceva care se mișcă pe deal. O adiere de vânt netezește buclele salciei.

Scriu după lunga confesiune a unui părinte. Vorbește și eu îl aprob, dând din cap. El încearcă să înțeleagă situația cel puțin bizară în care mă aflu. Aș vrea să-i povestesc ceva care să-l liniștească. Povestea stă în capul meu pe un ghem care refuză să se deșire. Aș vrea să-i spun bizareria omului care umbla cu piciorul la subsuoară.

E altă zi, iar satul arată ca o clopotniță veche care tace. Omul cu piciorul retezat trece pe uliță și eu îl salut de la balcon cu vorba mea retezată pe care o țin în mâna stângă. Cu dreapta salut. Firește că e vorba de vorba mea cea care nu e retezată, rămasă în cap, la păstrare, cum țin țăranii șuncile afumate iarna. Mănâncă din ele cum mănânc eu cuvinte care nu mai sunt și cuvintele țin de foame și chiar de sete. Uneori mă îmbăt bând în exces cuvinte vechi ca vinul piraților și cânt și mă ascultă toți cu încântare, mai ales că nu aud nimic și de înțeles nici atât. E momentul când plâng, iar plânsul nu vine ca o eliberare, dimpotrivă

Se întoarce omul cu piciorul lui retezat. Îl duce ca pe un trofeu. Eu îl salut cu cuvintele mele retezate pe care le țin în cap, ca pe niște șunci puse la păstrare. Nu știi niciodată când învie și atunci alergi la iubita ta pe care o iubești mult, rostogolind-o prin cuvinte ca prin făină și ea se face ca un cozonac din care muști cu toate vocalele și consoanele iar ea chiuie de plăcere și te mângâie pe vorbele care i-au lipsit.

Cerul s-a făcut cărămiziu, ca în Kuweit unde mă găseam eu cu o săptămână înainte de a începe războiul din Golf. Mă sui în lift cu aceeași femeie grasă, negresă americancă, venită să administreze Irakul. Miroase ciudat, ca scoicile de pe țărm, eu cobor la 15, ea urcă la 25. Știu asta fiindcă nu mă desprind din fața liftului până când lumina butoanelor nu se stabilizează undeva. Nu mi-am priceput niciodată curiozitatea asta. Vorbeam cu mine în cap, ca și acum, dar atunci purtam și lungi și plicticoase conversații în lift. Engleza negrilor americani e ca un lătrat înfundat. Puteam rămâne acolo corespondent de război, dar mă înspăimânta muezinul care cânta din săgeata lui din cer peste pământul care se umezea de sângele vocii lui arabe.

Azi stau aici și în fiecare dimineață fac schimb de saluturi cu omul care umblă cu piciorul lui retezat în mână, iar eu îi răspund cu țeasta lui Yorick a cuvântului meu retezat în mâna cealaltă, spre a păstra simetriile și buna cuviință.
File din cartea în pregătire – Confesiunile unui mut care a vorbit cândva