Lucian Avramescu: Mutul şi Singurătatea
Mutul:
Sunt tot mai rari oamenii, tu ai rămas
Ca o insulă în marea în care rechinii doar se înghesuie
Iar dinţii lor din perle sidefii îţi muşcă faldurile rochiei
Goală o să rămâi curând
Fiindcă pe umerii tăi nu se vor mai aşeza albatroșii.
Ce poate fi mai grea decât singurătatea?
Singurătatea:
Sunt tot mai numeroși oamenii care vorbesc
Doar tu, numai tu ești condamnat la muțenie
Cum îți strigi mama și stâncile pe care te cațeri,
Cum chiui de pe un deal spre a ți-l aduce înapoi,
Briză ușoară, ecoul si fragii ar trebui strigați pe nume
Și vulturii care ajută cerul să stea sus
Și iubita, cum îi spui că o iubești
Fiindcă, eu știu asta fiind femeie, că toate femeile au nevoie
Să le spui că-s frumoase,
Că doar pe aceea o iubești, cea căreia glasul tău, pierit acum,
Îi consacră ode care încep cu vorbele te iubesc?
Tu Mutule, ești mai singur decât mine, încheie Singurătatea
Mutul:
Amarnic te înșeli, nefericito,
În timp ce cuvintele fugeau ca peștii sinucigași din gâtul cu chitarele mele vocale
Am început să învăț limba arborilor
Și a singurătății, dovadă că ne înțelegem,
Și limba scoicilor îngropate în țărm
Întunericul are cuvintele lui de aur stelar
Venus, căreia tu-i zici Luceafăr, mi-a descântat
De răsfățul vorbirii
Și iată-mă poliglot al infinitului care grăiește prin toate ale lui
În timp ce înainte bâjbâiam în doar câteva limbi, dintre care una
Era cea a mamei mele
Singurătatea:
Și atunci de ce te plângi că ești mut, nevorbitorule,
Dacă te înțelegi cu nedefinitele toate, strunești caii deșertului
Și ții la depărtare molima depresiei care în singurătatea mea domnește și biciul ei îmi lasă urme sângerânde?
De ce te plângi?
Mutul:
Eu nu mă plâng, deloc chiar,
De m-aș plânge imediat aș muri
Curajul dă pinteni calului cu care alerg ca-n tinerețe
Sar obstacolele multe și înalte ce-mi ies în cale
Strigoii abisului,
Tot curajul
Mă face să nu aud pisicile ploii miorlăind în burlanele casei
Fiindcă muțenia mă obligă uneori să mă prefac
Nu pentru alții, ci pentru mine,
Astfel îmi vitaminizez pofta de viață, respir cu pietrele împreună,
Iar pastila mea zilnică de suferință o arunc la gunoi
Singurătatea:
Ai ajuns să-mi fii drag mutule
Pe pustia mea stâncă n-a mai poposit aripa de înger a prieteniei
Mutul:
De aceea-s aici
Pentru a-ți schimba numele
Saltă-ți rochia care deja nu mai e, sfâșiată de furtună, deasupra sânilor
Și privește-te, frumoasă, în oglinda acestei mări
Care de azi încetează să mai fie pustie,
De azi încetează să mai fie pustie…
3 ianuarie 2021, Sângeru
(Din volumul în pregătire, ”Poeme mute”)