Ziua e ca o candelă. O primăvară de început de februarie pune bijuterii zilei și o face să ardă domol. Primesc vizita unui prieten din Vadu Săpat, Nelu Ciobanu, un bărbat chipeș, care s-a născut înaintea mea cu doi ani.

Vorbește așezat și nu-i vine să creadă că eu nu mai pot vorbi. Între noi stă o lungă masă de brad pe care am așezat teanc niște coli albe care vor deveni, toate, pline de scrisul meu cu o lizibilitate relativă. Soția îi face un ceai, fiindcă refuză alte oferte. A pilotat cele patru roți ale mașinii lui printre pădurile de la Gura Văii, Glod și Lapoș, singur ca mereu când pleacă chemat de treburi. Acum a fost împins de acasă de o trebuință sufletească. Să mă vadă pe mine, camarad de pușcă în grupa Urlați, cu care țeseam pădurile în căutarea mistrețului cu colți nu de argint, ca-n poezia regretatului Doinaș, ci din cireș sălbatic, cu fructe amare și inaccesibile.

– N-ai mai venit de doi ani. M-am gândit că e ceva cu tine!

– E ceva, – scriu eu iute, să nu înnămolesc conversația. Am amuțit! Vorbele vin dar staționează în gât, ca oile care se înghesuie la strungă să iasă toate odată și nu reușește niciuna.

Nelu îmi povesteşte de un cumnat al lui, mai tânăr ca noi. Și el a amuțit. A mers în șase spitale, inclusiv în Turcia. E un spital mare acolo, la care merg ștabii politicii de la noi. În țară i-au găsit Parkinson. La turci nu i-au mai găsit nici Parkinson și nici altceva. Așa că stă acasă mut între două diagnostice.

Între unul și nimic, încerc eu o glumă fără sunet, dar strepezită, cum îți face gura un fruct de pădure pe care-l muști să-ți stâmpere setea fiindcă izvoarele se țin departe.

Privim amândoi dealurile, de pe terasa împrejmuită cu doi pereți de piatră și doi de geamuri mari, încât te crezi afară.

-Tu te-ai căutat la doctori? – mă iscodește prietenul.

-Am fost în patru spitale de la noi și m-au analizat pe toate părțile și din toate unghiurile. N-am un diagnostic precis. Sufăr de o boală care nu există, dar mi-a asasinat vocea.

Nelu se uită iar spre dealurile cu păduri desfrunzite, bucurate de o lumină care se suie din pământ, ca aburii de aprilie.

– M-am dus și eu, continuă, să mă caute de simțuri pentru prelungirea permisului de conducere. M-au găsit apt. Nu prea mai văd de aproape. La distanță văd fără cusur. Ce înseamnă asta?

-Înseamnă, scriu eu zâmbind, că ești ”vizionar”. Cei care văd departe așa se numesc!

Nelu, care și-a făcut în curte o făbricuță de conserve și preparate din pește, care a devenit, în timp, o minunăție de fabrică, se bucură că pe la el n-a dat boleșnița asta. Are vreo patruzeci de muncitori. Găsești greu mână de lucru pentru vie, se plânge. Toți pleacă în lume. Unii se mai întorc. Cei mai mulți uită unde s-au născut. O vecină a murit în Italia de virus și au îngropat-o acolo în sac. Singură cu moartea ei. De ce plecați, mă, îi întreb pe unii? N-au nimic aranjat, nu știu o meserie, iar școala au abandonat-o. Stau doar cu gândul s-o rupă la fugă.

”Vizionarul” meu prieten de peste dealuri (de la casa lui încolo începe câmpia) mi-a adus niște pește și vin de-al lui. Aș vrea să-i dau țuică sau palincă, dar nu vrea nimic. Îi pun în față, după ce am scris o dedicație, cartea mea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Nelu își potrivește ochelarii, fiindcă el vede bine doar în depărtări. Citește titlul și învârte încet, în palmele lui mari, cartea mea de cinci sute de pagini. Din ochii  în care nu s-a așezat încă vârsta, luminoși, ies încet două lacrimi care lunecă pe obraz în jos și el, priponit în tăcere, nu le șterge, de parcă n-ar fi..

Ne despărțim într-o tăcere care s-a luat și la el, dusă pe pârtia unui oftat care nu venea din plămâni, ci direct din inima lui de om cu suflet nevătămat. Are doi urmași, Toni, pe care-l știu,  și o fată, cărora le transferă încet răspunderile și dragostea de pământ.

Buni zori, prieteni! Ieri a fost o zi de  primăvară. Fie ca ale voastre să fie toate de anotimp al renașterii și bucuriei de a viețui pe un pământ încă frumos.