Lucian Avramescu: Nu este sfârşitul lumii, ci începutul ei

lucian muzeu

Buni zori. Soarele n-a răsărit, dar îl presimt ca pe cineva sau ceva care va veni curând, fiindcă te simți privit și nu îndrăznești să întorci capul spre a-l identifica. Nu cântă cocoșii, gureșele vrăbii sunt în alveolele lor de piatră, nu țipă în porumburi fazanul, iar culorile pe cer sunt într-o tulbure nemișcare.

Asta, ați putea spune, se petrece într-un sat. Nu, am trăit așa ceva la București și de câteva ori în lume. La Gdansk, de pildă, când poezia înțepenise pe țărm, ca Marea Nordului, care părea o pictură în ulei statică sau în Golf, cu o săptămână înainte de a începe războiul. Eram în Kuweit și muezinul care lua în stăpânire la ora asta, cu vocea lui, deșertul, strigându-și Dumnezeul zonal, nu se auzea din țepușa minaretei care stătea și ea ca un țurțure cafeniu în cerul înțepenit.

Ieri, o femeie din sat spunea alteia, sub balconul pe care ședeam, cu o voce care adunase în ea temeri ce veneau de departe, că e sfârșitul lumii. Dar dacă e, am vrut să-i strig, începutul lumii? Firește că muțenia mea îmi interzice orice intrare în vorbă și am tăcut ca marea aceea de la granița de sus a Poloniei care se arăta ca o icoană în culori de peșteră.

Privesc frunzele nucului din apropiere și sunt statice, cu toate că ieri vântul se juca în ele de-a furtuna. Așa să arate, ca o resemnată întoarcere la deplina tăcere, sfârșitul lumii?

Ce a dezamăgit și speriat acele două femei, fiindcă și a doua încuviința, cu mâna pe broboada neagră ce o dusese ca pe o mască la gură, temerea primeia? De ce ar fi acum sfârșitul lumii și nu mai încolo? De ce n-ar fi niciodată, fiindcă niciodată e o formă de continuitate?

Aș pleca să eliberez păsările din voliere, dar fiind prea devreme mă tem că nu vor ieși, arătându-se împăiate. Îmi privesc mâinile. Ele doar se mișcă pe clape și dacă apasă a, rezultă a, cu excepțiile în care graba mă face să nimeresc aiurea. Azi nu mă grăbesc de teamă să nu consacru și să nu confirm.

Și totuși eu cred că așa încep toate, printr-o respirație amânată, printr-o așezare pe gânduri a materiei. Despicată în două, frământată de deziluzii care se prezintă ca o pandemie fără identitate, omenirea și materia Terrei își adună în tăcere forțele. Atomii lor, încărcați constant cu iluzia declinului, se adună în ei pentru marea explozie a primenirii. Între răstignirea lui Hristos și Înviere au încăput trei zile de tăcută și resemnată așteptare. În curând se va petrece fantastica înviere a culorilor din trandafiri, sevele vor urui suindu-și carele încărcate spre frunze, râurile, oprite un timp, vor bubui în cascade. Omul, manechin în vitrine, va azvârli haina existenței lui de gumilastic și va lua în stăpânire iubirea, cea care l-a despărțit de putregaiul de a se lăsa descompus.

Vor veni sigur zorii, spărgând lumina în cristale mici, iarba va înverzi în boturile cailor, cuvintele se vor întoarce pe buzele care prind a șopti, fiindcă șoapta este superlativul vorbei. Indigoul se va face rubiniu, negrul nopții va găsi în el gena strălucitoare a albului din petalele de margarete.

Buni zori, prieteni! Lumea, primenită, reîncepe să fie. Nu este sfârșitul, ci începutul, iar orice început seamănă dureros cu o naștere și se arată sângeros îndurător ca o răstignire.
7 august 2020, Sângeru

Parteneri