Lucian Avramescu: Nu mai plângeți!

Iarna, fie ea pârâtă, ca aceasta, decolorează satele, dă cu cenușă aerul și stinge corolele unei lumi cândva florale. Tăranii nu mai țin mușcate nici în geamuri, retrași de frig și scumpetea lemnelor într-o singură odaie.

Am trimis un mesaj nepotului meu Alexandru Avramescu, fiul băiatului meu Arin, care împlinește azi o vârstă care-l trece pragul, ca o movilă mică, spre gimnaziu. E un copil frumos și deștept, cu un Bubu care nu-i poate vorbi din sihăstria muțeniei lui definitive și l-a sărăcit de atâtea câte aveam să-i spun .

I-am trimis câteva vorbe, prin chibritul arheologic al telefonului meu, prietenei noastre, vecină în București, Mariana, pe care o simt îndepărtată de perimetrul bucuriilor. De la moartea soțului, Adrian, pe care l-a iubit mult, cu chimia altei iubiri decât cea trăită de noi, prietenii lui, tot plânge, face pomeni, dă pentru sufletul lui. Am primit un răspuns cu voce, pe telefonul soției. Ea îl dă tare, iar eu ascult, ascult, ascult, iar vorbele Marianei se vor de încurajare pentru mine, pentru noi, dar nu ies cu întregul așa cum le dorește.

Povestește că tocmai s-a întors de la o capelă, unde preotul a rostit după slujba de rugăciuni, pentru cei șapte enoriași, un discurs de povețe. La plecarea din cimitir a luat și două femei îndoliate în mașina lui cu care parcurgea cam același drum spre inima Capitalei.

Plângeam, povestește Mariana, și nu eram singura. Plângeam în tăcere în mașina preotului. Nu mai plângeți, le-a spus cu glas tremurat slujitorul împărățiilor cerești, unul din puținii care au în suflet norocul harului și când ține slujba îți transportă inima aproape de Dumnezeu.

Nu mai plângeți, și atunci prietena noastră a observat că din ochii prelatului curg lacrimi. Ele-și plângeau soții morți. El își plângea, așa cum le-a povestit, conducând încet, fiindcă lacrimile potopesc vederea, și pentru ele nu-s ștergătoare de parbriz, tatăl aflat în cumplită suferință la spital.

Fiecare cu plânsul lui, iar povața preotului era și pentru sine. Ele-și plângeau morții, preotul, tatăl viu.

Ce faci cu lacrimile când biruiesc digurile de tărie ale cugetului și răzbesc afară din oceanul sărat al sufletului omenesc? Cum le ștergi, dinlăuntru, fiindcă afară batista face curat pe obrajii munciți de durere? De ce n-ai putut să nu plângi, părinte? Iată că uneori facem ce face popa și plânsul e o eliberare.

Mariana încheie discuția telefonică spunându-ne că o prietenă o trimite la psiholog. Ca să ce? Să mă învețe cum să-mi gospodăresc durerile?
Nu mă duc! – spune hotărâtă.

La Sângeru e o zi cu soare abundent. Vântul doar îi îndoaie, ca pe niște smicele de răchită galbenă, razele. Dar nu pleacă mai departe cu ele. Snopul auriu cade și pe zidarii mei care azi au revenit la lucru și pun pietre în cerc pe un turn care va ieși deasupra merilor, dar nu va ajunge la norii care azi sunt rari, ca o cămașă străvezie de paing, capcană pentru bondarii care n-au ieșit cu colindul printre ramuri.

Nu v-am zis azi buni zori, agățat în capcana treburilor multe. Să consumați cu bucurie desertul acestei zile, fiindcă restul s-a dus.