Noaptea s-a retras din ferestre. Cu ea vise, coșmaruri, vedenii pleacă la comandă, urmându-şi stăpâna. Mi-e frică să adorm la loc, fiindcă o lume, pe care cineva o mișcă în capul meu, poate reveni.

Umblând prin iarbă, desculț ca de obicei, încep să aproximez ziua și să asist cum din dealuri se naște Dumnezeu. Suntem un nemn care nu și-a schimbat alandala zeii, constant în iubire și uneori în supunere. Zeul nostru s-a chemat Zamolxis, căruia i-am schimbat numele, nu și identitatea măreției. El a rămas același și cu noul buletin ceresc. Zic ceresc, din obișnuință, fiindcă Dumnezeu locuiește aici, cu noi laolaltă, cu arborii, florile, iarba, pe dealuri, în câmpia ca o tavă de sărbătoare, gravată cu floarea soarelui, și-n munții care iau imagini de deasupra norilor, ungând fotograf Omul de Piatră.

Bună dimineața! Am visat o uriașă colonie de termite care cărau, în pivnițele lor de sub pământ, un cal pe care-l forfecau bucăți.

Dorm puțin, dar cu asemenea vise aș renunța și la puținul ăsta. Lumina șterge totul cu zelul ei netemător. Nu cred în vise, le interpretez fără fantezie și aș renunța oricând la ele, preferându-le pe cele pe care le pot controla cu lanternele mele de zi. Mintea stă deasupra de când omul s-a suit pe două picioare, cum scriam acum ceva timp, cercetaș al unui orizont mai larg, cuminte, bogat și la îndemână. Nu mi-a fost frică niciodată de întuneric, asta neîmpiedicându-mă să-l detest uneori.

Sper ca ziua care a început și la domniile voastre, mă refer la jumătatea de Românie rămasă aici, în spatele porților fără lacăt, fiindcă alții abia acum se culcă, să vă fie cu belșug sufletesc. Cele bune!