Un interviu apărut acum vreo zece zile în paginile AMPress, care era nu cu un laureat al Premiului Nobel, nici cu o sprâncenată de la Hollywood, ci cu o doctoriță deșteaptă de la noi, din generațiile mai tinere ale gloriei, s-a bucurat de un succes enorm. E realizat de Giorgiana Radu, iar intervievata, pe care eu o cunosc de când era nevasta lui Cătălin Crișan, se cheamă Lucia Bubulac. E, era, că nu ne-am mai văzut, de când jucam cărți la ei acasă și-i reparam niște texte de cântec lui bărbatu-său, o femeie splendidă. Să fi atras poza? Aș! Comentariile vin pe text și sunt deștepte ca și interviul. Adică cititoarea, cititorul nu au luat seama la gene și sprâncene, ci la ce iese din capul blond al doctoriței. Are titlu universitar, de asistent la studenții mediciniști, un doctorat în discipline complicate, scrie și publică din când în când cărți. Zice că nu-și mai aparține, confiscată cu totul de profesie. O cred.

Am recitit interviul care e cum trebuie să fie, căutând totuși ce l-a făcut atât de atrăgător. Eu cred că afirmația, venită de la un doctor, că omul e făcut să trăiască 150 de ani fără reparații, nici capitale, nici pe subansamble, e cheia. Trupul nostru e clădit fără fisură, de unde concluzia că noi îl paradim, îl ciobim la colțuri, îi băgăm otrăvuri în burtă și toxine pe nări, ne batem joc de el și-l scurtăm de zile.

În Vechiul Testament, personajele biblice trăiau 700 de ani, așa îmi aduc aminte din lecturile mele adolescente, când eram curios să citesc tot și să știu tot. Mi-a căzut în palme și Biblia, unde se găseau cam multe scene sângeroase. Regele David, parcă, spre a-și convinge socrul să-i dea fiica, fiind un bărbat viteaz, a adus niște coșuri pline cu prepuțuri de filisteni pe care-i ucisese singur, ca dar de cununie. Asta nu prea mi-a plăcut.

Dar să mă întorc la vârste. De ce trăim atât de puțin încât ni se pare o insultă aflând că unul are o sută de ani și mintea și brațele i se mișcă aproape normal? Suntem neîntrecuți în bancuri macabre. Două băbuțe dau cu tămâie la cimitir și una află că ailaltă e mai mare cu zece ani! Și, zice ”tânăra”, te mai duci acasă, fa?

Acum, prezența la vaccin a unui ardelean de 105 ani, chipeș și frumos, care spune de sub pălărie că n-a suferit niciodată de nimic, a stârnit mânia unor internauți care-l trimit la origini și-l avertizează că-l caută moartea pe acasă.

E o înrăire în tot și în toate. Nu doar mâncăm chimic, ci gândim chimic, respirăm chimic, stresul e o boală, iar omul pentru om nu e lup, ci hienă și cianură.

Personajele acelea biblice mâncau rădăcini care nu otrăveau. Noi ne mâncăm unii pe alții și suntem toxici. Politica, prestată mult prea adesea de hoți și imbecili, face și ea aerul irespirabil. Telefonul mobil a ucis copilăria.

Da, Lucia, omul gândit de creator e făcut să dureze , zici tu, 150 de ani fără intervenția meseriei tale de eprubete, diagnostice și buline. Dar dacă omul nu vrea s-o ducă atât?
În fiecare dintre noi e un mic sinucigaș. El omoară durata din om, iar lumea pe care am clădit-o fierbe neîncetat ca un cazan cu otravă.

Am întâlnit, la o chinovie din munții Văii Oltului, în tinerețea mea de ziarist, adică atunci când aveam 25 de ani, nu când aveam 40 și eram catalogat ca expirat, că așa-i la noi, un călugăr noduros, compus din umblet, oase și piele. Făcea mătănii ample și m-a uimit iuțeala cu care revenea drept ca o lumânare. Mi-a spus că nu știe câți ani are și în afară de asta nu-l interesează. Starețul, care-i ținea actele de naștere, mi-a spus că are 107 ani și se ocupă de vitele mănăstirii, grijuliu că unii novici uitau să adape vacile și să adune din calea ursului oile.

N-am mai trecut pe acolo, dar în mintea mea călugărul e viu. Poate că e viu și acum nu doar în amintirile mele.