Lucian Avramescu: Pe țărm, doi străini

 

Stăteau pe țărm, doi străini, el mai străin decât ea
Care era mult mai străină și îngândurată
Decât ei amândoi la un loc

A vorbit el, pentru a sparge gheața
Fiindcă în vara aceea se aduna multă gheață la mal

Eu cu noaptea mă revărs spre voi, iar şuvoaiele sunt înaripate
Cele mai vechi amintiri au vârsta zilei de ieri
Și înoată voinicește

Și atunci cum arată, spune-mi, vârstnicele tale amintiri?
O, acelea au pielea sărată a mării
Bronzul șoldului fetelor care nu se fereau din drumul meu
Toate sunt amintiri tinere
Doar că amintirilor le-a albit părul

Plec în spate cu toate culorile
Verdele și albastrul și cărămiziul
Nu-mi mai fac trebuință fiindcă orbi sunt muții
Dar eu le iau din obișnuința de a nu lăsa nimic în părăsire
Ochii femeilor mai ales, am un mare tezaur de ochi
Cea mai mare colecție poate
Și ochii îmi sunt recunoscători fiindcă nu i-am lăsat să plângă

De despărțiri ce zici?
Cuvântul mi-e străin, străino,
Nu-l știu în nicio limbă a păsărilor și a oamenilor
M-am ferit de răsuflarea lui greoaie
Care lasă în urmă cearcăne
Cunosc alt țărm, acela e al despărțirilor
Dar, precum vezi, m-am ținut departe de el

Păreau doi aștri lunecați din văzduhuri
Iar valurile băteau în degetele lor care nu se dezlipeau
Fiindcă făceau parte din același picior
Și în urmă lăsau o unică urmă
Pe țărmul pustiu ca un pom de Crăciun din care au căzut globurile
Dar a rămas verdele intens al bradului
Ca o sărbătoare fără sfârșit
12 ianuarie 2021 Sângeru