Lucian Avramescu: Planeta ultimului sărut

Am recitit în noapte, până la mistuirea ochilor, şpalturile cărţii ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Am ajuns la pagina 202, cam o treime din volum, revenind uneori, dereticând virgule, scotând acolo unde tipografia a făcut o dublare de rând. Sigur, editura își face și ea corectura ei, dar de când mă știu n-am ocolit corectura de autor. E cinci deja, ora când mă scol uneori. Acum – nu înainte de a vă spune buni zori – încerc să fac pasul încet spre culcare. Un fel de vers îmi bâzâie ca o albină prin mintea fără glas. Îl scriu:

Se mută odaia noastră urmărind soarele
Și după lună se ține adeseori
Odaia în care scriu și ne spălăm reciproc picioarele
E o planetă care aleargă singulară prin nori

Tu îi spui planeta iubirii
Eu îi spun planeta ultimului sărut
De ce ultimul, de ce ultimul, de ce…
Fiindcă abia de o veșnicie ne-am cunoscut?

Distribuie prietenilor

Câte veșnicii ai învățat tu că există?
Unii spun c-ar fi una, care se rupe ca un băț de chibrit!
Veșnicia e pomul care arde prin obrajii fructelor toamna
Iar primăvara se pune din nou pe înverzit

De ce se ține odaia noastră după lună
De ce nu stă și ea locului în cer?
Fiindcă, zici tu, e zidită din teracota razelor albe
Cele lipite nu cu pământ, ci cu mister

Dar ziua, de ce se ține îndrăgostită
De astrul acela pe care astronauții îl numesc soare?
Fiindcă dragostea arde, e puternică
Și nu poate fi decât mistuitoare

Până la seara nopții, și dimineața de zi
Noi am vorbit, eu fără cuvinte, tu cu vorbe uneori
Și atunci te culci liniștită ca Sheherezada
Iar eu nu înainte să-mi salut prietenii cu buni zori

Firește, ținem distanța numită vag socială
Nu ne strângem mâinile, cu căldură, ca înainte
Și e clipa fantastică, toți ne atingem aripile
Iar eu, mut deplin, vorbesc miraculos prin cuvinte
22 octombrie 2020, Sângeru