Lucian Avramescu: Politeismul politic şi partidele fără niciun Dumnezeu

 

Emil Cioran, la care revin spre a mă bucura de formidabila lui scriere și a mă enerva de ideile lui adesea piezișe, laudă zeflemitor într-o carte de eseuri, nu mai știu care, politeismul, fiindcă religia cu mai mulți zei dă șansa opțiunii. Un singur Dumnezeu se uzează repede, iar dacă e inventat mai de curând – așa scria el despre Iisus – dificultatea de a crede presupune plata în suplicii.

Azi, după ce am asistat la joaca celor doi câini lupi ai mei – Odra, de un an, și Lupu, de șase luni, cel mic fiind ca talie mai robust decât verișoara lui -, după ce am scris o filă din jurnalul meu rimat, între două vizite la ponei, porumbei, bibilici (una, fiindcă celelalte, zburând peste zid, au nimerit fix în gura vulpii), m-am întors la baștina bibliotecii și la desfătarea invenției numite laptop. Zic desfătare fiindcă am un scris ilizibil, iar viața mea de scriitor s-a consumat o parte clămpănind la mașina de scris, iar de câțiva ani, la această fantastică invenție, ca o paporniță de vinilin sau ca o valiză în care ții un sandvici. Aici scriu direct poezii și prostii, proză, gâlcevuri, harță, sau aduc omagii doamnelor care mă mai țin minte, iar eu le păstrez în suflet neofilite, ca pe niște flori sortite eternei primăveri.

Distribuie prietenilor

Îl caut pe Cioran. Biblioteca din casa mea  de la Sângeru, fără a le egala pe cele de la București, astupă doi pereți, iar fetele mele au plecat să vadă un film, la cererea neînduplecată a fiicei. Filmul e lăudat peste tot. Hai, tata! Trage degeaba de mine. Nu ies în lume. Nu trebuie să vorbești cu nimeni! – mă imploră Luciana. Păi tocmai asta e. Eu dacă ies, vreau să vorbesc, cu oricine, în parcare, la piață, și cu ăla de rupe biletele la ușă.

Asta a fost, până acum, viața mea. Mereu am  cules ceva. Nu vreau să tac, iar eu sunt nevoit să tac. Documentarea prin viu grai mi-a fost interzisă și încerc să învăț, recunosc, dureros, respirația sub apă.

Singur, acasă, nu dau de Cioran, așa că renunț.

Mă gândesc la politeismul, nu cu Dumnezei mulți, ci fără niciun Dumnezeu, al politicii de azi care abundă în personaje fără personalitate. Democrația, inventată, cel puțin lingvistic de greci, presupune popor, dar și vârfuri. Cei ce se suiau pe scenă în Agora, și cuvântau superb, ca fostul bâlbâit Demostene, luminau minți, înflăcărau, chemau la pace sau război. Departe de mine gândul de a zeifica politica. Alăturarea nu e doar jenantă. Dar parcă sunt prea mulți atei ai spiritului, prea mulți ocoliți de orice răstignire pe crucea iubirii de patrie și de semeni. Mi-ar plăcea, nu să-l slăvesc, un sfânt în politica românească. Un martir, un călugăr, neatras de bogățiile lumești. Nu vreau să mă închin lui, dar să-l stimez vreau. Avem multe partide și, în vârfuri, nimic, doar niște cămăși ca acelea atârnate pe araci, la marginea lanului.

Dar să mă întorc la nemulțumirile lui Cioran pe care le pot îmbogăți. Zeii antici greci nu mi-au prea plăcut, fiind gâlcevoși, iar Zeus, mai marele peste Olimp, era departe de prestigiul Dumnezeului meu. Făcea toate drăcăriile, inclusiv amoroase. Procentul rezidual de dac din mine gândește cu mai multă aplecare spre Zamolxis, mai puțin cântat în poeme, dar din pricina asta rămas enigmatic și pur.

Nu doar evreii, cu Dumnezeu din Vechiul Testament, au un zeu vechi. Zamolxis, fiindcă Dumnezeul unic poartă nume diverse, poate fi Dumnezeul din Carpați, suit pe tronul lui de nori, deasupra Bucegilor. Zic și eu, spre a mă certa cu filosoful Cioran, care nu-mi mai poate da replica.