Portretul dimineții e mereu zâmbitor. Chiar și întunecat de nori, de dedesubtul acestui chip cu trăsături regulate, răsare orbitor zâmbetul. Țin minte toate nuanțele de azur ale văzduhului și de verde al carpenilor și de roșu al arțarilor bătrâni, uit doar că eu nu mai pot vorbi și liniștită dimineața mă apără să-mi amintesc.

Nu uiți să călărești în galop, dacă ai învățat de mic și la fel de lesne ții minte cuvintele, uitând doar că nu le mai poți rosti.

Mulțumescu-ți, ție, Dimineață, care lungești agonia muțeniei mele. Ea a venit ca un apus lung de un an. Din luna mai anul trecut până în luna mai anul acesta, asfințitul vorbei a devenit deplin, iar florile de liliac, nemaiputându-le pronunța, n-au mai fost fiindcă nimic nu mai e din ce nu poți spune. S-a petrecut ștergerea cu totul . Așa cum dispar cu totul prietenii, fiindcă ei de vorbele tale aveau trebuință.

Somnul lung al lumii e unica-mi salvare. Apoi sună un telefon și eu care am răspuns întotdeauana și necunoscutelor numere toate, deschid, încerc să spun da sau alo, banalele chei la îndemână pentru a descuia ușa magică a dialogului, fie el banal, și iese un muget care pe celălalt îl pune în gardă. Nu sunteți domnul Avramescu, întreabă circumspectă și clară ca ziua, o voce pe care n-o știu, dar aș vrea să-i spun că eu sunt, dar un alt muget face ca vocea aceea să dispară în spatele unui clic, speriată, cum speriată ar fi o fătucă ce merge să să roage la Notre Domme, iar după o coloană apare, monstruos, Cocoșatul. Azi arse sunt și Catedrala și amintirea omului hidos, dar mobilat cu suflet sub deformatul lui chip.

Cu voce tunătoare s-a adresat îngerilor Stăpânul lor Ceresc și ei s-au cutremurat de emoție și teamă. Eu, fără a fi El, am încercat mereu să rostesc mângâietor vorbele, iar când ieșeau se făceau uneori poezii, alteori note muzicale căzând ca zăpada pe umerii femeilor care simțeau că eu ning cu iubire.

Dimineața se vede în oglinda ochilor mei la fel. Dealurile i-au făcut aici un obraz catifelat, orizontul îi ia, vară sau iarnă, aceleași măsuri, nasul fin și urechile mici, pășunile care nu trebuie tunse, fiindcă abia de se văd ca iluzia unui puf pe bărbie, iar dimineața-femeie, fiindcă prin frumusețe femeie este, n-are nevoie să umble cu ceară sau alifii spre a retușa ceea ce sculptorul divin i-a dat cu belșug de inspirație. Asta explică poate de ce Dumnezeu și-a luat ca iubită, spre a-i naște un fiu, o pământeană, fiindcă de sus el privea chipul și trupul ei fără cusur. De ce n-a ales o îngeriță, din cele care dădeau din aripi în juru-i, ci o fetișcană armonioasă și ispititoare ca zorii de pe Planeta Albastră, planetă pe care a dat-o ca moșie de zestre, oamenilor, punându-le doar condiția să n-o sfărâme, să nu-i strice formele și să n-o înstrăineze hoților de planete?

Rămân cu senzația că am murit. La început a fost cuvântul. La sfârșit nefiind cuvântul, nu mai e nimic.
Buni zori, vouă care mai sunteți!

Fragment din Confesiunile unui mut care a vorbit cândva