Lucian Avramescu: Poţi spune unuia în cârje că are ochi frumoşi?

Conduc grăbit spre o mahala a Ploieștilor, în spatele Rafinăriei Teleajen 2, pe o străduță unde se isprăvesc linii de tramvai neutilizate de o veșnicie. Tramvaiele nu mai există, iar asfaltul a înghițit liniile care par niște buruieni paralele ruginite.

Nimeresc ușor de astă dată centrul de vaccinare cantonat într-o școală care a cunoscut cândva zarva elevilor. Doar rafinăria, care e rusească acum, cumpărată de doi lei și cincizeci de bani, mai fâsâie prin niște țevi care nu se mai cheamă Teleajen , ci Lukoil.

Iau de pe bancheta din spate cârja în care mă sprijin de când am făcut ceva la șoldul stâng, al naibii de dureros, aplecându-mă să bag un lemn în sobă. Nu mă mai tratez cu nimic, după ce am fost frecat cu alifii și îndopat cu algocalmine. M-am învățat cu durerea asta cum se învață unul cu chelia. Rapel? Rapel. Vaccinul e unul care rimează cu kaizer.

Distribuie prietenilor

Șed pe un scaun în hol, fiindcă sala e plină de indivizi în baston, care completează niște fișe. Soția caută o masă și scrie dacă am suferit de gâlci, dacă-s alergic la idioțenie, acceptă că sunt mut și sunt de acord cu injecția din umăr.

Nu mi se confiscă libertatea?

Nu.

Apoi, în timp ce se îndreaptă spre o doctoriță care va decide dacă-s apt de Pfizer/Kaizer, lângă mine vine o duduie în alb cu mască. Vă pot vaccina aici? – mă întreabă duios, iar eu ridic din umeri că mi-e indiferent. Vai ce ochi frumoși aveți zice apoi, hodoronc-tronc. Mă uit în spate dacă nu vorbește cu altcineva. Eram singur pe coridor, timp în care se apropie soția cu foaia iscălită de doctoriță conform căreia sunt bun de înțepat. A auzit ce-a zis asistenta cuprinsă de-o inexplicabilă admirație pentru încă văzătorii mei iriși și completează cu de la sine putere că dacă ar ști ea, asistenta, câte numeroase isprăvi au făcut ochii ăștia ai mei!

Am mască, părul alb, un pogon de frunte bombată și ridată moștenită de la bunicul de mamă, și-s nițel mai urât ca Sarsailă. Cu ochii am tras bine în armată, am evitat accidente de mașină și m-am bucurat de apusuri și de zori mai ales, când soarele se ivește umed, ca un ou de cocostârc, de sub dealuri. Am iubit primăvara crengile pomilor înflorind și am mângâiat cu irișii șoldul de femeie al lunii.

Aveți, nu se lasă asistenta, care prepară o sculă cu ac, ochi de actor. Parcă i-am văzut într-un film. Sunteți actor? Pe foaie scria cine sunt, dar ea s-a uitat doar la semnătura doctoriței, iar un bărbat cu halat, de-al casei, a luat-o iute să treacă în niște catastife detaliul că au scăpat de mine. Fac cu palma un gest care înseamnă și da și nu. Asistenta pleacă zâmbind, iar eu îi fac un semn de mulțumire. V-a durut? Dau din cap, ca ăia mici năvlegi, că nu.

Conduc spre un centru Vodafone unde am de anulat un telefon al AMPress, încăput pe mâna unuia care nu mai lucrează la noi, dar face tâmpenii profitând de acel număr. Două fete, ca două lemne gemene, se uită la cererea mea care explică limpede că nu renunț la serviciile lor, dar în locul unui abonament fac altul. Au o tulbure privire rimelată și năucă. Soția le explică ce și cum. Eu tac din ce în ce mai nervos.

Nu se poate, zic în duet. De ce nu se poate? Că nu se poate! Să mergem, zice ea, care de două săptămâni sună o operatoare însărcinată cu deciziile legate de telefoanele AMPress și dă mereu de un robot.

Scriu pe o foaie s-o sune ele pe aia de la centru aici, în fața mea, , în suburbia Vodafone.

Nu e treaba noastră!

Simt că pocnesc. Cer o coală pe care scriu că sunt sabotoare ale propriului loc de muncă și renunț la serviciile acestei instituții.

Giorgiana extrage repede coala și e tot mai hotărâtă să plecăm. Eu sunt tot mai hotărât să rezolv. Dă-mi, Doamne, vocea îndărăt , măcar un minut!

Le conving să sune ele la acel operator-dumnezeu de la centru, fiindcă nu mai e fosta femeie care ne îngrijea telefonic.

E ocupat acum și nu poate fi deranjat, spune o voce, dar veți fi sunați în câteva minute.

Au mai trecut două zile și n-a sunat nimeni, ceea ce înseamnă că făpturile gemene, făcute din lemn, de la Ploiești, au unele similare la Vodafone centru.

Rămân în parcare afară, în timp ce soția intră să-mi schimbe o geacă pe care mi-a cumpărat-o prea mică. Vino să probezi! Nu vin, că ăștia îmi dau pijamale la schimb.

Un tânăr parchează lângă mine și dă drumul ușii atât de tare că strâmbă ușa din spate a mașinii mele.
Dă-o dracului, că e o rablă! Nici nu e a mea, e a firmei!- zice el zâmbitor.

Adică mașina lui, nu a mea. Văzând că e strâmbă rău (ușa autoturismului meu), se suie la volan și o tunde. Îi scriu numărul pe o foaie. Apoi o mototolesc și o arunc la coș. La ce bun?
Apare soția care-mi aduce o pereche de nădragi și un pulovăr, la schimb, fiindcă geacă mai mare nu aveau.
M-am vaccinat și sper să nu mai fie și un alt apel de rapel că m-am săturat. Rămâne, vie, chestia cu ochii. E tot ce țin minte din injecție.

Buni zori și să aveți o zi însorită, prieteni.

P.S.
BCR mi-a comunicat că donatorii pentru Biserica din Livadă au urcat de la doi la șase. Curând, cu voia lor, le voi publica numele, alături de mulțumiri. Doamne ajută că Biserica e închinată pământenei pure și frumoase de care Tu te-ai îndrăgostit, făcându-i un prunc și care acum stă în cer, lângă tine,  sub numele de Maica Domnului!