Lucian Avramescu: Recurs la râs

 

E duminică, doar biserica mai murmură ceva
Uliţele-s ca un anticariat de cărți abandonate
Nu se mai rostogolesc în hainele lor cenușii
Oamenii, e un abandon și o pustiire în toate

Caut, învățat de prieteni, optimism
Optimismul e o doctorie ce se fabrică-n mine
Ca o metaforă, ca o lacrimă în colțul ochiului
Care, din izvorul ei sărat, vine

Distribuie prietenilor

Trebuie s-o șterg până nu devine Vezuviu
Până nu mă acoperă lava ei
Lacrima se face uneori fluviu
Iar eu aș putea deveni câinele din Pompei

Fiica mea cea mică inventează zăpadă
O iarnă fără zăpezi e crimă pentru copii
Vezi, tată, fulgii mari au început să cadă
Bucură-te de iarna asta, oricum ar fi

O trag cu sania pe iluzia zăpezii
Cățelul Lupu începe să se vadă lup
Căprițele cameruneze nu și-au fătat încă iezii
O albină optimistă iese, la zero grade, din stup

Râzi, tată, zice Ana Luciana,
Râzi că doar nu se face gaură-n cer
Râzi cu râsul tău cel adevărat
Atâta vreau, nimic mai mult nu-ți cer

Zăpada scârțâie sub sania mică
Eu alerg, soția mă strigă, ca întotdeauna, Urs
Râdem toți de lipsa râsului meu
Care, câștigă până la urmă, ca un vinovat nevinovat, la recurs
9 februarie 2020, Sângeru