Mi-au murit zilele trecute două persoane cunoscute. Mircea, mecanic auto la Ploiești, rudă prin alianță, un om poreclit Cricul, fiindcă suia o mașină cu o mână, iar eu îi ziceam Locomotiva cu Aburi, fiindcă dacă spunea el o șoaptă era mai puternică decât sirena locomotivei care trecea pe lângă casa lui, în Ploiești Vest. A murit în trei zile, asfixiat, după o zi de tuse și una de febră. Plămânii au fost varză. Nu fuma și avea 60 de ani. Diagnosticul – Covid–19 cu comorbidități!

Care comorbidități?

Păi era un pic cam gras și avea și un început de diabet, adică glicemia urca uneori.

Păi comorbidități din astea au o droaie de oameni. Trebuie să moară?

”Sunt sănătos tun”, țipă unul, care își bagă ”…a în coronavirusul vostru”.

Nu există om, chiar tânăr, fără o hibă.

Azi am aflat că a murit tatăl fostului premier Mihai Tudose. Am stat acum douăzeci de ani cu el într-un salon al Spitalului Fundeni. Amândoi cu probleme cardiace, trecuți prin câte un infarct. A fost omorât de coronavirus, care l-a sufocat. Intubarea nu a dat rezultate la Spitalul Balș.

Păi era bătrân, avea 82 de ani și avea comorbidități!

Omul ăsta scăpase de infarct și n-a murit de inimă, ci din pricina grevei plămânilor, opriți de coronavirus să-și mai facă datoria.

Azi, doi politicieni ai unui partid de vârf, Buzatu și Olguța Vasilescu, au spus în ședința Cex-ului lor că nu există coronavirus. Alții au spus că e o boală banală. Ca atare lungesc o lege care ar trebui să fie a bunului simț și grijii față de om, nu față de vot.

Un academician al lumii vestice aproxima că virusul, cu concursul nostru, va omorî 60 de milioane de oameni. Până acum au murit  o jumătate de milion, iar vara izbăvitoare, care credeam că va spulbera ”gripa”, a adâncit-o alarmant.

România, felicitată la început că era țara europeană fără morți, apropie azi cifra de 2000 de decese.

Populația, intens alimentată cu minciuni politice, fiindcă gripa asta a devenit politică, crede – spune un sondaj – în proporție de 70 la sută că acest pericol este o invenție și o conspirație mondială.

A cui? A americanilor care au dat până acum cei mai mulți morți? A rușilor, care se îmbolnăvesc și mor pe capete? A lui Iohannis și Orban, care fac bine/rău ce face toată lumea?

Mie mi-e teamă pentru ai mei, pentru mine, pentru prieteni. Coronavirusul este un blestem care arată neputința omului care s-a suit în cosmos, a inventat bomba atomică, dar n-a inventat un vaccin.

Ruperea în două a românilor seamănă cu mineriadele. Pentru unii, minerii, chemați de știm toți cine, veniseră în București să pună flori în fața Teatrului Național, pentru alții, să rupă oasele celor care strigau ”Jos Iliescu”. Cei pentru care ”Iliescu apare/Soarele răsare!” aplaudau și conduceau minerii la sediile lui Coposu și Câmpeanu care vindeau țara străinilor.

Cineva conduce azi o nouă mineriadă la care se încolonează mulți, mulți votanți. Ei sunt sinceri. ”Nu murim când vor ei, ci când vrem noi!” strigă isteric o doamnă fără mască în Piața Victoriei.

Mori când vrei madam, dar nu mă omorî și pe mine și pe ai mei.

E o vară tristă în România. Douăzeci de țări nu ne mai primesc de parcă am fi ciumați. Doctorii ne-au plecat în lume, iar cei rămași sunt obosiți, bulversați, se simt insultați sub măștile lor sufocante. Politica a preluat coronavirusul și dă cu el în noi. Biciuirea îi doare pe unii și îi răcorește pe alții. Care-s minerii, fiindcă ei au venit din nou în București, mulți și nevăzuți și dacă pun flori, pun pe morminte?