Ieri, o cititoare din grupul nostru de ”Buni zori”, comenta însemnările mele care-s încă pedepsite să se exprime și să se explice fără voce, într-un fel sublim laconic: ”Să fim frumoși sufletește”.
E o povață, un îndemn părintesc, o constatare pentru sine? Câte ceva din toate, pesemne.
Încerc să pun o completare, un semn de carte întregitor și nu-mi rămân în minte decât interogații despre cum o fi arătând un suflet frumos și cum se întrevede unul urât?
Oglinda, agent secret fără consemn de discreție, spune tot despre cum te prezinți pe deasupra. Dacă n-ai dormit bine, te arată dimineața cu o mimică ostenită. Dacă ai scăpat ieri la un pahar în plus îți desenează sub ochi castroanele a două cearcăne și îți scoate la raport o privire bovină, la care te uiți dușmănos, nemulțumit de tine, prin ceață. Dar sufletul nu se vede în oglindă. Sufletul se vede, frumos sau urât, în niște ochi interiori. Sau în privirea cercetătoare, îndrăgostită sau pizmașă a altora.
Am înțeles că sunt pe pământ niște vietăți care au ochii în burtă. Și-or fi privind de aproape sufletul? Dar au batracienii, moluștele, coropișnițele suflet? Iar dacă-l au cum și-l fardează pentru a da bine? Femeile apelează adesea la sulemeneli de îndreptare a cutelor sufletești, fiindcă nici cutele de pe obraz nu apar în contradicție cu cele interioare. Ele, cutele, trăiesc simetric. Un om încruntat, sau unul furios care ar mânca de nervi chibrite, arată ce simptome trăiește înăuntru, sufletul lui chinuit de focuri asasine apare zugrăvit.
”Să fim frumoși sufletește” ne îndeamnă prietena noastră din comunitatea alcătuită timp de un an în jurul scrisului meu mut și adesea nătâng, adunat în filele cărții ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Dar cum să ne instruim sufletul spre a rămâne, ca la naștere, prunc, cu o frumusețe de înger?
”Trupul omenesc este frumos numai în măsura în care oglindeşte sufletul”, scria, nu cu dalta în piatră, ci cu stiloul lui de filosof din Hobița Gorjului, parizianul Constantin Brâncuși, iar Victor Hugo, ca să rămânem pe străzile de gând ale metropolei luminii, spunea răsfățat de parcă privea trupul gol al unei dansatoare, că frumusețea îl ”mulțumește prin simplul fapt că e frumoasă”.
La Sângeru, a treia zi din noul an, pe care-l pun cu litere mici fiindcă i s-a isprăvit onomastica, iar artificiile au ars toate sub lămpile cerului, zorii se arată liniștiți, o liniște tulbure, de cețuri. La prânz, pesemne, se va face iar primăvară, păcălindu-mi cireșii să se desfacă. Cireșii cred că au și ei suflet, ca și pietrele din curțile Muzeului Pietrei. Sunt naivi, asemenea fetelor care se lasă fecundate și părăsite iute, pradă unor fluturi care le desfac picioarele mai devreme decât se cuvine. Ce să le spun eu cireșilor mei care au mugurii plini, ca niște țâțe?
Ulise, avertizat asupra cântecului ademenitor și ucigaș al sirenelor, și-a legat de catarg confrații spre a-i salva de tentația de a se arunca în mare. Cum să-mi apăr eu livada de soarele mincinos din vremea Bobotezei care șoptește în crengile urechilor credule duioșii de dragoste ?
Frumusețea sufletului, căci despre ea m-a îndemnat să scriu o prietenă din continentul Facebook, rămâne indescifrabilă. Se tocește ea, îmbătrânește, face riduri? N-aș zice, cu toate că eternul îndrăgostit de la Weimar – l-am numit, firește, pe Goethe – o găsea iute plictisitoare prin abundență: ”Un curcubeu, scria el, care rămâne pe cer mai mult de un sfert de oră nu mai este privit de nimeni”.
Și totuși, într-o lume care-mi pare din ce în ce mai sărăcită sufletește, mărturisesc că eu nu m-aș desprinde lesne de o așa abundență a frumosului interior și nu m-aș plictisi să-l sorb prin toți porii.
Buni zori, vechi și noi prieteni!
