Lucian Avramescu: Scrisoare către Petruța – Sunt prea mut spre a-mi îngădui zarva unei minciuni

Buni zori! La orele cinci, întunericul stă confortabil pe continentul Sângeru. Doar Luceafărul de Ziuă, ca o broșă aurie, luminează pieptul bombat al nopții.

Petruța este o bună prietenă a scrisului meu, pe care l-a completat zilnic aproape, cu producția unei sensibilități care n-o contrazice pe a mea, ci o întregește. N-o știu. Mariana, minunată prietenă din București, cu ceva sânge armean, o bănuiește cu înrudiri în zona în care au trăit îndepărații ei străbuni. Scrie frumos, zice Mariana și n-o contrazic.

Chiar nu vă cunoșteți? Ne cunoaștem din scris. Bănuiesc că este un intelectual cu lecturi abundente. S-a retras la țară, undeva în câmpie, în apropierea unui lac pe care se fugăresc lișițe, iar jocul rațelor sălbatice se petrece pe apă și în aer.

Distribuie prietenilor

De ce-i scriu acum o scrisoare deschisă, așa cum deschise sunt și replicile ei la scrierile mele? Fiindcă, uneori, ca orice femeie care nu uită că e femeie, îmi dă sfaturi. Pe cel care a deschis o lungă polemică de a nu risca organizând concertul cu nepotul meu Alexandru Tomescu în plină pandemie, l-am ascultat. Ceea ce am făcut vară de vară în august, de ziua mea, n-am mai organizat. Pandemia există și omoară în toată lumea și mai ales acolo unde ignoranța, cum scrie un doctor român din Anglia, a atins în comentarii notele cele mai joase ale abjecției, terfelind mai ales doctorii. N-o ascult pe Petruța în sfatul de a schimba titlul cărții mele, needitate încă, din care unele file au apărut aici. Este vorba de ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”.

Petruța, încercând să reanime, dintr-un impuls generos, încrederea mea, care a cam sucombat, că voi mai putea vorbi vreodată, îmi cere și chiar îmi dictează un titlu optimist care sună bine.

Aș minți, Petruța! Muțenia e dureroasă, reală, iar Leul din mine pe care-l lauzi, trăiește zile în care se simte învins, doborât, incapabil să reziste într-o lume polemică, în care nu cofesiunea, ci cearta domină. Confiscarea dreptului la replică, atunci când ea îți stă imbatabilă în creier, dar nu coboară în gâtlej, e cumplită. E cumplit să nu aperi și să nu te poți apăra într-o lume în care șișul vorbei e scos iute, fulgeră, taie, ucide.

Nu, Petruța, cartea mea se va chema, chiar dacă nu-i un titlu atractiv, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”. Sunt prea mut spre a-mi îngădui zarva unei minciuni. Întârzii s-o public nu doar fiindcă n-o pot lansa. Acolo, la o puțin probabilă adunare de cititori, altcineva va citi un text al meu explicativ și de salut, cu mine de față ca șifonier, ceea ce va rezolva întrucâtva aparențele, dar azi, asemeni concertului anulat de la Muzeul Pietrei, așa ceva nu se mai poate.

Îți scriu, din peștera unui sfârșit de noapte la Sângeru, așteptând să se facă lumină nu doar afară, ci și în sufletul meu care deprinde târziu o caznă neîncercată, probabil nu cea mai rea din lume, dar nici cea mai ușoară. E, îmi zic uneori, Purgatoriul care te pregătește pentru celelalte două intrări desenate de Dante. Buni zori și nu te preface supărată pe mine fiindcă nu ești!
19 august 2020, Sângeru