Lucian Avramescu și Dumitru Velea, doi scriitori care, fiecare în felul lui, caută pietrele veșniciei

Reiau, după o lungă pauză de o zi cât o eternitate, dialogul meu cu filosoful Dumitru Velea, care continuă să mă iscodească în scris, iar eu să-i răspund cu dureroasa mea tăcere căreia i-a rămas – mulțumesc bunului Dumnezeu dacă se găsește undeva, în cer, în iarbă și fluturi, sau în noi – șansa de a vorbi cu litere, descojite de căldura vie a sunetului.

D.V. – „Nebunia ta frumoasă”, cum i-ai zis, seamănă cu o aceeaşi „nebunie” a bătrânului brâncuşolog, V. G. Paleolog, care, octogenar fiind, prin anii 70, a pornit la pas prin Oltenia subcarpatică, pe văile Gresarea, sub Măldăreştii de Vâlcea, Blahniţa, la Costeşti, pe Valea Dracului şi altele, descoperind nişte pietre uriaşe, sculptate parcă de nişte mâini uriaşe, nu altele decât cele ale naturii de mii şi mii de ani. Din compoziţia lor s-a dedus că ele s-au format pe fundul Marelui Lac Getic, şi că acesta ridicându-se le-a lăsat la lumină spre mirarea celor ce o să vină. El le-a numit „forme anonime” şi, îmi spunea, că sigur Brâncuşi le-a văzut, copil fiind, însoţind ciobanii cu oile, sau peregrinând de unul singur, pe aceste văi, coline şi munţi. Pe aici s-a petrecut şi întâmplarea de ucidere a viperei şi de minunare a copilului de zigzagul de solzi, mai închişi la culoare, de pe spatele viperei, imaginea aşezându-se cu teamă în inconştientul personal şi deschizându-l, mai târziu, pe cel colectiv, ca revelaţie pentru opera sa, definitivându-se în Coloana infinitului. Bătrânul a cărat cu el pe reprezentanţii culturii şi partidului de la Craiova, le-a explicat ce este cu aceste pietre, despre forţa lor estetică şi ancestrală şi i-a făcut să le ridice, o parte din ele fireşte, şi să le aducă la Craiova, ca obiecte turistice şi estetice. Au fost aşezate, la fel ca de nişte mâini uriaşe, spre bucuria noastră, în parcul Teatrului Naţional, în partea înclinată dinspre Valea Vlăicii. Altele au fost depuse la Casa de Cultură „C. Brâncuşi” din Târgu Jiu. Au venit noi politruci, fără ochi şi urechi, doar cu mâini hrăpăreţe, şi sub clina acelui parc au făcut spaţiu de parcare pentru maşini, iar deasupra au întins betoane şi câţiva pomi chinuiţi în ghivece, ba şi nişte busturi kitsch, iar uriaşele „forme anonime” au fost săltate şi prăvălite cine ştie pe ce fund de groapă de gunoi, unde să zacă poate alte sute şi mii de ani. Cele de la Târgu Jiu încă mai sunt.
Ce noroc că Muzeul tău este privat! Şi că nimeni nu poate să se amestece, să decidă asupra vreunei pietre cioplite de marii anonimi ai sculpturii noastre. Este o etapă a sculpturii noastre pe care istoria artei trebuie să o consemneze, despre care trebuie să dea seamă lumii. Acum, Lucian este rândul tău să te desfăşori, să povesteşti, fireşte scriind, despre această mare dragoste a ta, care va învinge timpurile, Muzeul Pietrei. De la naştere la forma şi structura lui, la scopul şi gândul ce îl laşi acestor pietre să-l poarte mai departe…

L.A. – Cred că Marele Lac Getic despre care a scris şi ți-a vorbit V.G. Paleologu, iar tu, în revista pe care ai înfiinţat-o, Banchetul, frumoasă mereu, ca o ediție princeps a poeziilor eminesciene, l-ai cultivat cu nesaț, publicându-i pagini și pagini despre Brâncuși, unele neștiute, Marele Lac Getic, îndrăznesc eu, a fost și pe aici, fiindcă țărâna de pe vârful dealurilor pe unde am tot umblat e plină de scoici de-o seamă cu Oceanul lui Noe. Am fost și noi fund de nemărginiri de ape Dumitru Velea, iar multe din pietrele adunate de mine nu din curțile oamenilor, cioplite de meșteri, ci de pe văi și dealuri, sunt conglomerate de scoici care stau îmbrățișate una în alta și au devenit calcar și gresie de ascuțit coasa în ele.

Distribuie prietenilor

Unii, văzând pietrele astea au zis că-s o variantă de trovanți și m-au întrebat dacă ele cresc după ploi? Nu cresc, oricum eu nu am băgat de seamă să se facă mai mari, așa cum cresc bureții în pădure după ploaie, dar știu sigur că vorbesc, iar noaptea șuieră peste ele vântul care le știe și un compozitor de geniu ar putea pune cap la cap nu pietrele, ci sunetele lor și ar ieși nescrisa Simfonie a Pietrelor.

Tu îmi vorbești despre pietrele aduse la Craiova, unde s-a petrecut o bună parte din studenția noastră comună, de V.G. Paleologu, convingând niște autorități să le aducă, fiindcă ele poartă geniul sculpturii lui Dumnezeu – așa numesc eu trovanții mei cu forme stranii – dar tot niște autorități, poate că nu comuniste,  ci doar de sorginte comunistă, le-au zvârlit în niște gropi, găsind mai utilă o parcare unde sunt, caricaturale, busturile somităților oltene.

Am citit scrisoarea publică a fiicei lui Amza Pellea, Oana, pe care mi-o amintesc în vremea când era liceană, iar eu cu tătâne-său și nea Guță Băieșu, fie-le țărâna ușoară amândurora, jurizam un festival de umor la Băilești. Scrisoarea e limpede – cere mai marilor Băniei să dea jos rușinea acelui bust ruginit pus lângă o parcare, plămădit din materiale ieftine, fiindcă mai mult stâlcesc prin el memoria marelui actor care i-a fost tată.

Ce să te miri de aruncări a unor valori la groapa de gunoi, când noi, prin marii academicieni ai vremii – Sadoveanu, Călinescu, Graur și alții deopotrivă de iluștri au respins cu vehemență donația lui Brâncuși care lăsa poporului român opera sa întreagă. Citește stenograma acelei ședințe a Academiei în care opera lui Brâncuși era considerată decadentă, o rușine care dezonora arta poporului român care pășea victorios spre realismul socialist, spre a te îngrozi mai tare decât de gestul analfabeților de la cârma Băniei de azi.

Eu, dragă Dumitru Velea, scump prieten al studenției mele oltene, nu mă mai mir de nimic, iar certitudinea duratei Muzeului Pietrei n-o am, chiar dacă, donat poporului, el rămâne un bun privat. Îți dau un singur exemplu – am rugat niște autorități care țin degeaba utilaje și macarale, să mă ajute să aduc dintr-o gârlă de la cinci kilometri, o piatră pe care am găsit-o interesant sculptată de Artistul din Cer și s-o punem la stradă, între Muzeu și Primărie. Au trecut doi ani și promisiunea a rămas în vânt. Între Cricov și Sărățica am găsit o altă piatră de o jumătate de tonă, o gresie cu scorburi în ea care duc undeva, parcă ar fi o minipeșteră a Minotaurului din Rodos. Am promis că plătesc oricât îmi cer unor vlăjgani care proptesc zilnic crâșma, dar degeaba.

O rudă are pe un loc moștenit o cruce mare, cât doi oameni în picioare unul pe umerii celuilalt, frumos cioplită, ruptă în trei și prăbușită pe o pantă. E de 300 de ani și pământul o astupă an după an. Mut fiind acum nu mai pot convinge pe nimeni să mă ajute să o pun aici unde e locul atâtor comori de artă ale pietrarilor români, deschis gratis oricui vrea să-l viziteze. Din păcate nu mai pot povesti vizitatorilor, puțini e drept (profesorul doctor Sarafoleanu care a venit de trei ori aici, spune că dacă era în Olanda, Muzeul Pietrei era vizitat zilnic de două mii de persoane). Unii veneau – nu mă laud –  să mă audă istorisindu-le, fiindcă fiecare piatră își are povestea ei și, nu râde, să le spun poezii.

D.V. – Fiecare piatră cioplită are povestea ei, bine ascunsă şi bine purtată, unele de mii şi mii de ani, şi totodată mai este şi o altă poveste, a descoperirii ei şi a aducerii de tine şi a aşezării laolaltă cu celelalte, poate ca o literă în cuvânt şi frază… cum le aşezau zeţarii nu demult în urmă în tipografii. Ar trebui ca aceste poveşti să le scoţi din ascunderea lor, să le faci să vorbească şi pe înţelesul nostru… Pentru tine, depozitarul lor, aceste poveşti îţi sunt unele pe înţeles, altele mai pe neînţeles… ce carte cu vorbe de piatră ai strâns tu aici la Sângeru! Hai, Lucian, citeşte câteva fraze de pe filele ei, trainice şi pline de veşnicie…

L.A. – E mult de vorbit, Mitică, iar eu nu mă mai am bine cu vorbele. Intenția de a scoate o carte a Muzeului Pietrei, cu tot ce-mi ceri tu acum, o am de demult și nu a murit în mine. Mai mult, știi prea bine, scriu ușor, evit să fac pe deșteptul sciind pagini docte și alambicate, ci doar scoțând, cum minunat spui, ”din ascunderea lor”, taine. Pot s-o fac și o s-o fac dacă mai am timp și confiscarea vorbelor nu va fi urmată de confiscarea cuvintelor cu totul. Îți voi spune doar scurta poveste a venirii la mine acum vreo zece ani a unui fragment de stâlp din piatră, de grosimea coloanelor de templu grec sau roman, numai că de-a lungul lui sunt săpate migălos niște șanțuri paralele. Fragmentul e – mi-a spus un tânăr profesor de arte pierdute în negura anilor – de coloană pre-romană. Dacică? – am întrebat eu. Nu neapărat! – a răspuns. Eu îl întrebasem unde ar fi bine să așez această piatră pe care mi-a vândut-o un țăran. E bine unde ați pus-o, mi-a spus el cu admirație. O am din Pietroasele, cam din zona unde a fost găsită Cloșca cu puii de aur. Un țăran folosea ca tăvălug, tras de cal, fragmentul rotund, cu striuri, pentru nivelarea grădinii și pentru asta bătuse două mari piroane în capetele preromanei mele achiziții, de unde lega calul și-l mâna, uneori prin vie.

E o risipă de vestigii. Eu am creat, prin munca mea și ”frumoasa mea nebunie”, cum văd că mă citezi, acest loc unde sunt ferite de pierdere și tentația distrugerii.

D.V. – Nu este uşor să te lupti cu pietrele, lucrul acesta se întâlneşte la Iosua în Biblie, ca gest şi loc de întemeiere. Aici la Sângeru ai făcut actul de întemeiere a sculpturii române. Te-ai gândit, sau ţi-a fost dat, că aduci în lumină geneza sculpturii noastre?

L.A. – Cărțile mele, chiar dacă destule s-au bucurat de un mare succes public, nu de critică literară (unele poezii au devenit cântece care, iată, ca ”Bună seara, iubito” se bucură încă de atenție după zeci de ani), nu erau de ajuns. Întors în sat, ca ursul rănit care se întoarce să moară în bârlogul unde l-a adus pe lume ursoaica, am vrut să dăruiesc obștii ceva care să rămână, fiindcă meseria de scriitor nu e la mare căutare prin văgăunile astea. Mai mult, piatra are o căldură a ei, civilizația lumii are ca temelie piatra, iar eu, copil fiind, am căutat mereu locul pietrelor însorite spre a citi.

D.V. – Şi în naivitatea mea: aceste pietre cioplite zăceau, văzute şi nevăzute, pe întinsul ţării, adormite şi netrezite, cum le-ai descoperit, cum le-ai cărat la tine şi le-ai trezit din somn? Cum le-ai adunat, cum le-ai strâns de pe locurile pe care erau împrăştiate şi le-ai pus aici să vorbească? Doamne, ce spirit şi duh trebuie să fi străbătut minţile cioplitorilor noştri de secole, să-i fi pus în comuniune, în solitudinea lor, unul cu altul şi cu Tine! Cum ai făcut posibilă minunea?

L.A. – Nu le-am trezit din somn, fiindcă pietrele, fie ele de hotar sau de temelie de cetate, nu dorm niciodată, așa cum vrednicele hotare și zidurile castelelor de apărare au fost și ar trebui să fie treze mereu. Cât e veșnicia și ceva pe deasupra.