Lucian Avramescu: Somnul, prin vise, dublează viața

Dimineață de iulie fără nimic special. Lipsește inconsistența fluidă a visului care de astă dată are clarități de oglindă. Finalul, mereu confuz, ca al unui roman în care scriitorul îți lasă libertatea haotică de a decide tu, dar libertatea se asasinează uneori pe sine, abadonându-te prizonier neantului, e aici clar ca bună dimineața. Stau buimac de somn şi nu-mi vine să cred că am visat – în premieră – ce am trăit cândva , copie fidelă a unei realități cu consistențele ei fără echivoc.

Ieri, un cititor comenta interesant visul, spunând că de fapt noaptea, prin somn – probabil somnul fără vise – exersăm candoarea de a muri. Dormind, murim. Nu știm nimic din intervalul în care toate au trecut pe pilot automat. La mine am mai trăit o dată trăirea, vie, cu toate ale ei.

Ce lucrare a minții în somn face ca o întâmplare de acum patruzeci de ani să fie visată întocmai? Întâmplarea s-a consumat ca atunci, cu aceleași personaje, cu scenariul fără fisuri al unei realități a cărei consistență n-o pot contrazice.

Distribuie prietenilor

Eram la Piatra Neamț cu un spectacol al Serbărilor ScânteiiTineretului, pe care-l conduceam. Trupa mea cuprindea Roșu și Negru, condusă de Liviu Tudan, debutanții liceeni Ioan Ghiuri Pascu și Mădălina Manole (toți trei numiți mai sus nu mai sunt azi), soții Angheluș, balerini ai Operei Române din București, pianistul Adrian Tomescu și poetul Dan Verona, Doru Octavian Dumitru, un ilustru necunoscut pe vremea aceea, Florica Bradu, Ionela Prodan, Cristian Țopescu ( fie-i și lui țărâna ușoară), construind un spectacol complex, moștenit din anii 60, când ziarul de tineret inventase această ediție scenică la care invita și poeți, unii inspirându-se din ea, cum au mărturisit ei înșiși în interviuri, și construind mai târziu propria lor scenă. Eu am fost desemnat să conduc Serbările între anii 80 – 85, perioadă în care am bucurat publicul marilor săli de sport și stadioane în peste 800 de întâlniri.

Viața în turnee era frumoasă, obositoare, pe muchia întâmplării. Ion Caramitru, membru al trupei, venea de la București și recita Eminescu. Era un spectacol nepolitic,  greu de ținut atunci. Cei care l-au văzut știu asta.

Pino, că așa îi ziceam actualului director al Naționalului, mi-a spus, înaintea spectacolului de la Piatra Neamț, care a ținut până la două noaptea, să mergem să mâncăm la o amică a lui, actriță. Ne așteaptă! Și eu ce să fac acolo, să țin de șase?! Nu, zice Pino, mai are o prietenă. Ne așteaptă amândouă. Întâmplarea fiind atât de veche și-a pierdut caracterul inavuabil și sper să nu-l bag în belele casnice pe Caramitru, mai ales că din proiectul lui culinar s-a ales praful.

Am plecat la două noaptea cu un taxi într-un cartier care avea un nume. Șoferul părea bucuros să ne ducă. Aveam o adresă de bloc și apartament. În zece minute suntem la destinație. Am fost acolo, dar blocul nu era. Să zicem – nu mai țin minte – că se numea A 22. Se găseau A21, A23, dar A 22 lipsea. Șoferul, om al locului, umbla pe jos cu noi, orbecăind de la o scară la alta, de la o magaoaie cu zece etaje la alta, bulversat el și noi ca în absurdul unui roman de Kafka. Eram rupți de foame, iar promisiunea lui Pino, cu colega lui actriță care gătea ”excepțional”, se ruina încet pe măsură ce se apropia de ziuă. Nu erau telefoane mobile pe vremea aia, iar cele de cartier, cu 25 de bani băgați pe fantă, nu funcționau.

Ne-am întors la hotel. Pino a sunat de la recepție. Se răcește mâncarea, nu mai veniți odată? – era vocea supărat-catifelată de dincolo. Nu dăm de bloc!!! – zice Pino amărât. Cum nu dați de bloc?! E lângă… și dă-i detalii și plecăm iar în zonă unde am repetat, cu același șofer, căutările minuțios absurde. La cinci dimineața ne-am culcat rupți de foame la hotelul unde sforăiau mulțumiți de masa oferită trupei de primarul municipiului, colegii.

Ce a făcut mintea mea în noaptea asta? Nu am vorbit în ultima vreme cu Caramitru, nu am avut nimic de împărțit la Piatra Neamț, nu… De ce a repetat, în somn, scăpată din frâu, ceva aproape uitat într-o somnolență fără contur imaginația mea incapabilă să inventeze, ci dispusă să reia?

Somnul, iată, dragă prietene, nu e e un exercițiu al morții, ci o repetare a vieții. Memoria somnului e mai puternică decât memoria trează. Să ai și să aveți o zi bună!