Lucian Avramescu: Un mort frumos

 

De-atâta înnorare nu mi-am văzut inima
Nu din pricină de coaste
Motivele nu sunt că ea n-ar fi
Ci altele, mult mai vaste

E decembrie, n-am văzut soarele
Florile, chiar cele de hârtie, s-au ofilit în glastre
Cortina de camuflaj e compactă
Iar cerurile nu mai apar albastre

Aveam pe perete un cer pictat de Sabin
Tabloul l-am primit de ziua mea
Albastrul din el s-a dizolvat
Iar pictorul a apus și nu mai poate picta

Aveam ochi, ochii mei nu-și mai văd ochii
De prea multă ceață intrată în ei
Privesc lumea cu ochii mei de bronz
Lipsiți de verzile lor, cândva aprinse, scântei

Decembrie e pe cale să asasineze augustul din mine
Leul, scos din junglă, pare un miel
Circul dresorilor nu l-a ucis
Doar l-a micșorat nițel

Pun viul ce sunt lângă mortul ce va veni
Efigia lui metalică-i toată
Par mai frumos mort
Lângă fața mea care nu mai e cea adevărată
21 decembrie 2020, Sângeru

luci cu efigiileP.S. Mi-au sosit de la București cele două basoreliefuri în bronz. În fapt același. Vor sta în piatră, la intrarea în Muzeul Pietrei, un chip privind șoseaua, cu oamenii ei, celălalt curtea, cu vizitatori ai tezaurului care nu e din lingouri, ci din roci de calcar. Înainte de a le cocoța mâine pe soclu i-am cerut soției să mă pozeze viu lângă un portret care privește îngândurat nesfârșirea. Ce zici? – mâ întreabă ea zâmbitoare. Arăt mai acătării mort, răspund eu cât se poate de serios.