Vin, niţel plouat, de afară, unde patru lucrători, trei salahori şi un mester, cară sus, cu găleata, mortar pentru cei opt stâlpi care continuă, subţiat, un început de turlă. Ieri au cofrat jumătate din stâlpi, cu un schelet interior de fier beton. Biserica trebuie să dureze chiar la cutremure mari şi am făcut socoteli de rezistenţă.

Între partea mai largă de jos și cea la care am pășit e o îngustare prin stâlpi oblici, ușor curbați și pietruiți. Forma, în ansamblul ei, trebuie să degaje feminitate și o duioșie de linii maternă. Doar e biserica Maicii Domnului.

Biserica din Livadă nu e Catedrala Mântuirii Neamului și nici Domul din Milano. Ea trebuie să aibă însă ca un poem și ca o rugăciune strofe care să-i dea identitate, duioșie, ca un sonet. Talpa ei pe sol nu e ca a multor biserici, în formă de cruce, fiindcă nu e o biserică a răstignirii, ci a nașterii.

Am văzut rotundul ce este găzduit de Biserica din Betleem, apoi satul – devenit oraș – al Nazaretului unde a copilărit ca un pământean, Fiul lui Dumnezeu. Și el pare rotund, ca un cuib.

Din pricina asta Biserica de Piatră din Livadă nu poartă semnele răstignirii. O pământeană, cu chip angelic, iudaic sau românesc, trăiește virginal mirarea de a-și alăpta pruncul la sân. Nici Maica Domnului, nici Pruncul Ceresc nu trebuie să pară de sticlă sau porțelan, cum se arată multe icoane reci și industriale. Am nevoie de un meșter iconar care să lucreze cu pensula sufletească la această unică icoană, de circa doi metri pe un metru, cu adăogiri de dimensiune într-o latură sau alta care s-o aducă la Regula de Aur a arhitecturii Egiptului, unde s-au refugiat Mama și Pruncul.

Copilul suge la un sân feciorelnic discret vizibil, pe care îl atinge cu mânuțele. Și pruncul este semiînvelit cu o pânză. Scriu aceste detalii pentru un iconar care s-ar angaja să realizeze această icoană mare, încadrată de o catapeteasmă sculptată din lemn de tei. Va fi unica icoană a Bisericii din Livadă. Vederea ei trebuie să te oblige la un pas care să nu strice liniștea unei mame care alăptează. Crucea răstignirii e doar pe turlă și afară, la intrare, din piatră albă de calcar.

Lansez din timp această posibilă comandă spunând, fiindcă banii se subțiază, că voi plăti cu un hectar de pădure care-mi aparține catapeteasma cu icoană. Sau cu un teren intravilan, în zona noastră cu splendori de relief rare. Hai, arată-te meștere, din țara care l-a dat pe pictorul de biserici Grigorescu și pe marele sculptor al Măiastrelor lumii Brâncuși.

Biserica evocă o mamă care nu știe că-i va fi răstignit copilul, iar copilul gângurește fericit. Aura divină le înconjoară frunțile, dar Virgina Născătoare și Fiul nu bănuiesc  cât de aproape le e Dumnezeu și la câte-i va supune. Din iubire de oameni, firește, pentru ca aceștia să devină – ceea ce nu s-a prea petrecut – mai buni.

Buni zori, prieteni! Fiecare zi e o biserică a luminii pe care fiecare o avem în inimă.