Lucian Avramescu: Tânăr eram şi vara avea nevoie de mine

poza roman lucian 1

Tânăr eram şi vara avea nevoie de mine. Eu am azi trebuinţă de vară, fiindcă în maternitatea ei m-am născut. August suise pe cer un soare care scrisese toată noaptea poezii Lunii și acum mi le recita mie, cel care iute le-a învățat pe de rost și chiar meșteșugul de a le scrie, mai puțin rostirea care mi-a dispărut, ca o picătură de apă uitată la prânz, în lumină.

Vara, pe secetă, multe dispar. Dispar oameni și localități cu totul. Cineva mi-a spus, în preumblările mele ziaristice, că s-a născut într-un sat care nu mai este. Cum adică nu mai este? Unul după altul localnicii au plecat, căutând comorile lumii largi, iar alții, care s-au ostenit să rămână, au murit de bătrânețe. Ultimul locuitor a fost o femeie văduvă, uitată de copii și al cărei schelet a fost depistat de autorități, după un an, în patul care-i devenise loc de veci. Autoritățile nu vin în localități din care nu trag un minim avantaj.

Fugind de dialog, la fel de iute cum în anii trecuți îl căutam, vin de afară unde, de bine de rău, mai dibui un meșter care să-mi recupleze un hidrofor și să-mi îndrepte un arac, așezându-mă apoi singur la vechea mea conversație cu hârtia. Aici încercările mele de a scoate un cuvânt încetează, ca și riscul de a fi înțeles pe dos, cum mi s-a întâmplat în ultimele luni când mi se părea că spun o vorbă și sunetele desenau alta. Interlocutorului, căruia îi faci un compliment, crede că l-ai înjurat și invers. Azi puțini mai au răbdare să asculte un mut, ferindu-se de el ca de unul care a avut coronavirus.

Pe masă am câteva cărți – ”Omul revoltat” a lui Albert Camus, ”Jurnalul” lui Lev Tolstoi, care-i atât de voluminos (nu m-am încumetat să-l încep), încât întrece în pagini și greutatea romanului ”Război și pace”, poeziile lui Eugenio Montale, pe care nu l-am mai citit din tinerețe, un volum, crăcănat cu fața în jos la o pagină, din cele treizeci și ceva de volume de scrieri ale lui Tudor Arghezi. Sunt curios care dintre membrii familiei mele a lăsat cartea aici și ce conține pagina unde s-a oprit. Citesc:

” O generație de prozatori de gazetă a caricaturizat, prin denaturare, probabil involuntară, numele Bucureștilor în Bucureștiul, abatere gravă de la limbă. Numeroase denumiri de locuri românești (treaba savanților grămătici să se întrebe de ce) stau, de când sunt, la plural: Piteștii, Ploieștii, Călărașii, Galații, Iașii… A zice Ploieștiul, Călărașul, Galațul, Iașul, jignești gingășia nuanței, care nu variază după ins și anotimp, ca prețurile la castraveți”.

E un război vechi al lui Arghezi în care a ostenit cu pușca scrisului degeaba, cei mai mulți ignorând bătălia olteanului stabilit în Mărțișorul Bucureștilor, unde și-a aflat, în țărână, hodina. Ai mei sunt în grădină, așa că n-am cui pune întrebări, iar eu vreau să mă aplec asupra scrisului lui Montale și să închei afacerea mea de lectură cu americanul, fiindcă mai e o carte, începută de mine, ”Ceasornic fără minutare”, semnată de Carson Mc Cullers, apărută prin anii 70 în Editura Univers, care aducea pe vremea aceea, în librării, o producție de iscălituri moderne și necunoscute. Am citit-o jumătate și am abandonat-o de mai multe ori față de numărul încercărilor de a avansa . Azi o termin. E un scris fără strălucire, cu întâmplări americane din vremea în care un polițist crapă capul unui ”puști negru doar pentru că după el alergau câțiva inși”. Întâmplarea se potrivește cu ceea ce se petrece acum în America, numai că atunci fapta criminală nu revolta pe nimeni, fiindcă ”negrii ieșiseră doar formal din sclavie”. Azi se cheamă afroamericani, dar polițistul alb a rămas același, cu un plus de cruzime de abator.

Vă doresc o zi luminoasă!

Fragment din cartea ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”

Parteneri