Un străin care avea înclinaţie pentru observaţia miniaturală, cea care scapă îndeobşte vizitatorului grăbit, nota, după ce bătuse cu pasul Țările Române – era prin veacurile de mijloc – ceva despre firea ciudată a băștinașilor. Românul, scria el, se scoală dis de dimineață, înjugă la car boii și pleacă la treburile lui. Ieșind pe poartă, face larg semnul crucii, invocând forțele binelui. Se pune bine deci cu Dumnezeu. Când boii ajung la un urcuș greu, țăranul român uită sfintele semne și scoate la iveală sudălmile care sunt invocări ale răului. Abia cu forțele răului ajunge în vârf. Cam așa observa – nu mai țin minte cum îl chema – acel pelerin, parcă francez, umblător prin lumea valahă.

Duminica e a hodinei, iar lumina ei de mătase mi se așază blând pe umeri. Când urc scara să hrănesc rumegătoarele mele cu lucerna pentru iarnă din pod, bat clopotele de sărbătoare ale bisericii de sus, iar toaca le ține isonul cu pasul ei des, care face lemnul să murmure fără durere. Mă opresc și-mi fac semnul crucii. Nefiind zi de lucru, nici prilejuri de opinteli și înjurături nu-s. E o zi a ospeției – îmi aștept o prietenă dragă de la București – soarele se suie pe cer ca un opaiț blajin, care nu prevestește dezastrul canicular de la prânz. Dealurile verzi în albastrul care le ia desenul și măsura, nu și-au ruginit pădurile încă și continentul Sângeru arată frumos ca o zi de duminică.

Aș vrea să închei săptămânile astea cartea mea jurnal, ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, începută pribegind prin spitale, acolo unde speram să găsesc dezlegarea unui mister bine pitit în capul meu. Am plecat cu nedumeriri care au săpat în mine depresii și au adâncit cazna unei infirmității pe care am început s-o găsesc suportabilă. Deocamdată știu că sunt, chiar dacă sunt cu desăvârșire mut, iar în spitale nu mai merg de frica unui inamic colectiv care vânează predilect persoane defecte cum sunt eu. Amicii mei care-s doctori, unii chiar foarte mari, îmi dau sfatul să stau la Sângeru și să nu mai calc prin spitale unde sunt atrase magnetic bolile lumii, iar de acolo pleacă îmbogățite.

E duminică. Presupun că duminică e și la voi. În Toscana mea de la Sângeru, unde se află cel mai curat vâzduh al lumii, dealurile, care nu mai au drumuri, sunt recuperate de sălbăticie. Aici te poți întâlni ușor pe ulița unei poteci cu mistrețul, nu neapărat cel cu colți de argint, și mai rar cu ursul care ne inspectează fără interes turistic. Lumina se odihnește în curți și face acoperișurile diamantine. Din când în când, câte o familie cu copii vizitează Muzeul Pietrei care a devenit și un muzeu al colecțiilor de artă, iar eu îi salut, indicând cu un gest infirmitatea mea din gârlej. ”Știm!”, răspunde vocal câte un bărbat, bucuros parcă de o revedere. Duminica urcă în viața mea, iar cele ce se petrec se arată frumos în lumină, ceea ce doresc și domniilor voastre. Buni zori și bună zi!