Lucian Avramescu: Trece timpul! Trece oare şi viața la fel?

Ieri urmăream de la balcon o tânără familie care vizita singură Muzeul Pietrei. Apoi Luciana a abandonat lectura unei cărți care vorbește despre sfârșitul în sărăcie, bolnav și uitat, al lui Luchian, ”pictorul de flori”. Picta cu pensula legată de mâna înțepenită, spre a obține cele necesare traiului lui sărac . Coboară spre a le fi ghid. O aud vorbind despre crucile duble de piatră, monumente funerare de familie, găsibile rar în alte zone de ortodoxie, unde cei doi, prin brațul Răstignitului, se țin de mâini, învingând eternitatea împreună, așa cum au trăit.

Mă umple de veselie un dop de copil de cam doi ani – așa îl aproximez eu – plin de vitalitate. Scapă mereu din mâna tatălui care-l supraveghează atent și ba încearcă să se suie pe o piatră, ba aleargă spre volierele cu animăluțe. E ghiduș, sprinten în mersul lui încă nesigur dar de o robustă încredere în pas.

Tonică imagine. Mama, care o recuperează pe Giorgiana din grădina cu legume, poartă în burtă fratele celui mic și nu-i nevoie să fii mamoș spre a cântări data apropiată a venirii pe lume a altui cetățean al patriei. Mai fac și românii copii, îmi zic bucuros în cap.

Distribuie prietenilor

Mă mai știți, domnule Lucian? Sunt Teddy  Iacob. Am fost la dumneavoastră cu tata. Am urcat pe dealuri împreună și-mi dă un detaliu pe care nu-l puteam uita. Eram de vârsta Lucianei. Îi fac semn că nu pot vorbi, buzele mele fiind un fermoar închis.

Știu, vă citesc zilnic pe Facebook! Vă veți face bine!

Intru în casă pentru a nu mă prosti într-o mimică bleagă, fiindcă toate încurajările mă deprimă.
Teddy deci, care lucrează în televiziune, fiul sculptorului Bogdan Iacob. Felix, fratele lui mai mic, era cam cât jucăria umblătoare din curte, dar aflu prin Luciana că a ajuns cel mai înalt din familie acum. Termină liceul. Bogdan e profesor și predă studenților Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”.

Cum trece timpul! Oare, cu el împreună trece și viața sau doar urcă ea pe spinarea timpului ca pe un deal sau ca pe Everest?

Seara mi-a trimis un mesaj Bogdan. Îi răspund invitându-l să petreacă la Sângeru câteva zile.
Pe pereții mei sunt cele mai frumoase icoane, învelite în foiță de aur, cumpărate în tinerețea mea de la Anca Iacob, soția lui, absolventă și ea de arte plastice. O familie de pictori și sculptori. Așa ne-am cunoscut. Apoi am devenit prieteni. Casa lor din București era aproape de redacția AMPress, iar Bogdan trecea des pe la mine și sporovăiam. Amândoi eram sfătoși. Fac socoteala că au trecut aproape douăzeci de ani de când nu ne-am mai văzut. Cum vom ”vorbi” acum? Barba lui va fi fiind tot neagră sau a încărunțit, ca a mea?

Zorii se dilată la Sângeru. Lumina de cristal se sparge în făina albă a zilei. Petice  de nori cârpesc cămașa de azur a cerului. Sunt rămase din recuzita altei ploi, care a fost zilele trecute, fiindcă porii mei de țăran spun că azi nu va ploua. Buni zori, prieteni! Începe o zi lungă. Puneți în ea respirația voastră întreagă, încrezători că timpul se dilată în față până dincolo de orizont.