Lucian Avramescu: Tu te afli, îngere, pe partea cealaltă a mării și știi că iubirea mea a îmbogățit viața multora

Iubirea mea a îmbogăţit viața multora. M-am dăruit fără încetare, risipitor pe hotarele ce au devenit rodnice. Ce am păstrat pentru mine? Cum vezi, nimic!

Dialogam astfel fără să știu cu cine!

Tu te afli, îngere, pe partea cealaltă a mării. Sticle cu vin am pus între noi, ca pe o față de masă albastră și legănătoare a apelor care azi nu sunt învolburate. Altfel totul s-ar duce la fund.

Distribuie prietenilor

Cum să bei cu un înger, fiindcă îngerii nu beau decât răsuflarea lui Dumnezeu?

Ei bine, eu doar cu îngerii beau, răspund. Mut fiind, doar ei mă pot pricepe.

Primesc o scrisoare din Olanda. Prietena mea Hanna, poetă și medic homeopat, mă îndeamnă să-mi iau timpul înapoi. Vorbirea ta ține de o setare a minții, îmi scrie, certându-mă pentru emoții. Ele aduc boală. Rămâi la sensibilitate. Sensibilitatea vorbește pentru tine prin versuri, Lucian.Vorbești în poezii și acesta este un talent deosebit. Acceptă-te cum ești azi și mâine îți promit că vei vorbi.

E joi și seara clipocește în geamurile mele, stingând progresiv lumini în apus. Îmi amintesc plaja din Bulgaria. Eram nefiresc de tineri. Poeți din lumea întreagă veniți la un festival. Gazdele ne-au dat în dar Marea Neagră o zi și marea se vedea până dincolo de graniță, spre Mangalia noastră. Eu am împărțit nisipul cu Hanna care vrea să mă facă acum să vorbesc, iar atunci era mai frumoasă ca valurile și vorbeam în șoaptă să nu stricăm briza care trecea de pe pielea ei pe pielea mea arămie. Ce ușor găseam cuvintele, iar respirația ei îmi spunea de aproape poezii.

Mergi în grădină, îmi scrie, bucură-te de tot ce te-a bucurat și până acum, lasă-ți sensibilitatea să se exprime și alungă emoțiile fiindcă ele nu sunt înrudite, iar dacă da, sensibilitatea și emoția sunt vitreg înrudite.

Lucian, te rog să-l accepți pe Lucian și să nu-l faci victima emoțiilor lui. Urmărește-ți reacțiile fiindcă nimeni nu poate face asta pentru tine. Fii vindecătorul tău, iar eu îți promit că vei vorbi. Vei vorbi numind ceea ce vezi și-ți e aproape.

Ce aproape mi-ești tu, Hanna, pe care nu te-am mai văzut de o veșnicie, temător eu, temătoare tu, să nu spulberăm miracolul și briza sărată a țărmului care nu mai este.

Hanna, dimpreună cu cel mai faimos homeopat din țara ei, mi-au trimis, alături de scrisoare, într-un tub mic cât o unghie niște bobițe albe pe care va trebui să mi le pun pe limbă trei seri, înainte de culcare. Peste o lună fac același lucru o seară numai. În trei săptămâni vei mai primi ceva care îți va înlătura muțenia.

I-am trimis un mesaj s-o întreb dacă biluțele astea minuscule au vreo contraindicație. Mi-a răspuns că doar eu aș putea fi o contraindicație dacă nu-mi ascult inima.

La Sângeru a venit vara, dar seara aprind un foc mic de lemne în sobă. Soba trimite reflexe sângerii pe pereții de piatră, unii groși de un metru. Afară mi-e totul cunoscut, chiar asfințitul care se lasă greu pe muchia dealurilor care se pregătesc să adoarmă sub uriașele lor plăpumi verzi.

Ce voi face cu ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, dacă, prin miracol, voi silabisi într-o zi?

Voi arde cartea! Cine va mai da crezare sângerărilor mele și durerii care mi-a dat zilnic ocol strângându-mă în menghina ei, cum făcea inchiziția în camerele de tortură, până când creierul condamnatului crăpa?

Fragment din cartea Confesiunile unui mut care a vorbit cândva