Lucian Avramescu: Un tânăr nu pleacă din România fiindcă locul în care s-a născut e lipit de sufletul lui
E din nou o bucuroasă dimineață și îi zic în gând îngerului meu păzitor: Mai trecător decât mine, pe cine cunoști? De ce atât de repede mi s-a scuturat vocea de parcă nu ar fi înflorit niciodată, iar eu însumi calc pe ea ca pe un preș fără valoare?
Recapitulez ziua de ieri în care nu s-a petrecut nimic spectaculos.Doar dihorii mi-au rărit ceva din rățuștele moțate care abia ieșite din ou, făceau cunoștință cu viața gălăgioasă a comunității de ciocuri din bătătura planetei mele Sângeru. Notabil e că m-a vizitat un tânăr care mi-e drag prin atitudinea sănătoasă cu care înfruntă provocările. E din comuna apropiată, Podenii Noi.
L-am cunoscut acum câțiva ani, remarcând atenția specială pe care o acorda spuselor mele despre fiecare piatră care are povestea ei. Spunerea mea funcționa atunci, inspirată de dragostea cu care clădesc acest muzeu pentru veșnicie, fiindcă doar piatra e veșnică. Mi-a plăcut seriozitatea chipului lui și bucuria de a sta de vorbă cu scriitorul care sunt. Azi n-am putut să nu remarc, oricât s-a străduit s-o pitească, uluirea de a mă găsi altcum, trist pentru muțenia mea. I-a găsit, dacă nu se vindecă, soluția unei tablete anume clădite pentru cei ca mine care nu pot vorbi, dar pot scrie rapid, dialogând.
O să mă interesez, eu care-s lipsit cu totul de aptitudini electronice, iar la laptop nu știu altceva decât să scriu, cum m-aș putea descurca? Telefonul mi-e din cel arheologic, cu toate că prietenii mi-au dăruit telefoane touch pe care le dăruiesc iute, la rându-mi, spre a scăpa de ele și a nu deveni prizonier atâtor ambuscade și capcane.
De casa tatălui acestui tânăr din Podenii Noi mă leagă o formidabilă amintire. El, Gabriel, fiindcă așa îl cheamă, nu era născut pe vremea aceea. Acolo am văzut la televizor aselenizarea! Ce emoție, ce moment unic pentru omenire! Am plecat la miezul nopții, fete și băieți din Sângeru, unde nu era curent electric, la Podenii Noi, un drum de 16 km. O fată de la noi era rudă cu familia Predescu, iar familia respectivă era una din puținele care aveau în acel sat televizor. Înghesuiți claie peste grămadă într-o cameră împreună cu primitoarele gazde, am văzut momentul în care cerul a fost penetrat de om, iar Neil Armstrong, cosmonautul american a plutit parcă pe Luna căreia eu îi scriam poezii, rostind celebrele-i vorbe – ”Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru omenire!”.
Ei bine, Gabriel Predescu e fiul acelui om care ne deschisese – unii eram liceeni, alții studenți – ușile generoasei lui ospitalități. Venit ieri să-l vadă pe poetul Avramescu, despre care auzise că trece printr-o caznă, am șezut, eu cu masca pe figură, el fără a se așeza pe un scaun de piatră, de vorbă. Giorgiana, care mi-a învățat semnele și sunetele, a fost translator. Unde sunt acoladele mele de vorbă, bucuria de a istorisi din multele trăite și văzute în lumea asta largă, făcută azi mai mică, înghesuită într-o neputință, de un virus care pentru unii e ucigaș, pentru alții o glumă proastă?
Gabriel Predescu a venit să mă vadă, îngrijorat de viața unui scriitor de pe valea lui. Tânărul podenar, prin forțele lui și știința dobândită prin studii de management administrativ și turistic, și-a deschis la Ploiești un fel de pizzerie cu livrare la domiciliu care a supraviețuit greului acestor luni. Îmi vorbește despre decizia de a rămâne în satul în care s-a născut și de care nu s-a dezlipit niciodată decât pentru treburi. Vrea să rămână în locul în care s-a născut, revenind mai bogat în experiențe de viață, nu toate ușor de dus. Are o fiică Andra, de o vârstă cu fiica mea cea mică, și proiectul de a candida pentru primăria din Podenii Noi. Cum ți-a venit ideea?
Nu mi-a venit mie, ci oamenilor care-l cunosc pe tata ca om gospodar și pe mine ca fiu al lui, preluând dragostea de aceste locuri și dorința de a pune suflet spre a le înflori. Fiindcă omul înflorește locul. Și apoi locul în care m-am născut e lipit de sufletul meu.
Mi-au sunat frumos aceste cuvinte.
Nevoit să tac mai ales, lăsându-l pe el să dezvolte proiecte și idei, încerc bucuria de a găsi în reprezentantul generației tinere, cea mai mare parte risipită în lume, alta care abia așteaptă să plece, un tânăr care găsește în iubirea de satul lui forța de a nu-l părăsi. Are 39 de ani și entuziasm cu duiumul de a face ceva durabil pentru comuna lui care adună opt sate.
Dumneavoastră cum ați reușit să faceți din Sângeru un reper cultural despre care se știe și mai departe de granițe? Mă privește nerăbdător să-i spun, cum îi spuneam altădată, să mă asculte înșirând atâtea pe care le știu.
Doamne, câte aș putea să-i povestesc, dar fac gestul de a minimaliza totul, adică ce mare scofală, fiindcă fără cuvinte, viața e un crin căruia i s-au scuturat petalele.
Buni zori, prieteni. O nouă zi e, ca într-o bătălie, o escaladare de ziduri. Poate biruim!