Ţanţoş am fost, ca o lunetă care priveşte în ochi soarele

Fără să clipească, fără să se teamă,

Ţanţoş mai sunt, mă laudă unii,

Chiar dacă dărăpănate minuni expune inima mea.

Viaţa lunecă, îmi spune prietena Martha Maria,

Care ieşea de la parastasul de trei săptămâni al mamei ei.

Păi mama ta a murit ieri, am zis eu!

De ieri au trecut numeroase zile, îmi răspunde ea,

Așa trec săptămânile, anii, veșniciile una după alta,

Fiindcă veșniciile sunt numeroase.

Ţanţoş am fost, ca o lunetă care priveşte în ochi soarele

Fără să clipească, fără să se teamă,

Azi, din vijelioasa mea oratorie, au dispărut consoanele

Cică o plăcuță de aterom stă călare pe ele

Zi merci, clipește șiret doctorița,

Fiindcă ai scăpat doar cu atât,

Mut puteai rămâne cu totul,

Beteag de un umăr, cu genunchiul frânt al cuvintelor,

Pentru a nu mai vorbi de alte ticăloase accidente sufletești

Vine Crăciunul și mi-e dor să tai lemne la Sângeru,

Mi-e dor de colindul pe la casele care nu erau părăsite

Și încerc să nu mă gândesc la ziua când mă voi tăia

Singur, de pe listă.

14 decembrie 2019, București