Lucian Avramescu: Vor asasina gerurile pe cine știu eu?

Buni zori! Primele geruri adevărate, de care mi-a fost dor, sperând să asasineze virușii, au venit. Deocamdată îmi taie mie respirația. Soarele, neputincios ca o babă care suie pe coastă sprijinită în băț, stă pe scăunelul unui  deal și nu pare în apele lui teritoriale. Se uită miop spre sat, cu ochiul lui micșorat, de feștilă. Pe cer, fumurile câtorva case din vecini dau autografe. Celorlalte, ale copiilor lui Jan, ale Breslașilor de la cotul spre Marinoaia, li s-au terminat fumurile de vreo douăzeci de ani. Unora, mai de demult, și-i greu de presupus că va mai ațâța cineva jeraticul, fiindcă pandemia din Spania, Italia și Franța e mai dulce ca pandemia de acasă. Apoi focul se poate face oriunde.

Pe drum trece înfofolit un fin care tot anul umblă cu bustul gol. E musculos iar părul de pe cap i-a răsărit pe spinare, ca o blană deasă. Îl tunzi de două ori și scoți de-o pătură. Dacă s-a zgribulit și finul, cel mai nefriguros om din sat, apoi e jale.

Scot nasul în terasa din spate și un clește gros mi-l apasă și strânge. Mă întorc fără nas. Poate extratereștrii – mă refer la civilizația marțiană Covid, că înțeleg că suntem sub un asediu galactic – au sucombat pe clanța ușii spre bătătură. Și Napoleon a fost bătut de gerul din Rusia.

Începe o nouă zi. Nu se aud voci la primărie, semn că e weekend (țăranii nu mai zic sfârșit de săptămână, ci au pus un înlocuitor englezesc și universal).

Ieri am bătut în cuie pe poartă un carton pe care am scris cu o pensulă mică, înmuiată în niște cutii cu vopsele, CUMPĂRĂM. Dedesubt am înșirat nume de obiecte care mor încet prin poduri și magazii, marcând finalul trist al unei simfonii a dispariției satului care a fost. Din lemn caut vârtelnițe, linguri mari și furci de tors lână, donițe și cobilițe, jug de boi, putineie de scos untul din lapte, bijuteria rotundă a cofelor cu coadă, copăi de lăiat pruncii cu apă de ploaie și săpunul de rufe care le intra în ochi. O nouă sală mare a Muzeului Pietrei, la care lucrez de un an, îmbogățind-o cu migală și drag, completează valorile uitate ale unor trebuințe și dorul meu de copilărie. Am înșirat și alte materii prime de făcut sate și civilizații care nu mai sunt – lut, fier, piatră. Pietre am mii. Cumpărăm, am scris, pietre care înfățișează făpturi stranii, găsite pe gârlă, cioplite de o fantezie nepământeană – sculpturile lui Dumnezeu. Râșnițe și altele. N-am scris că am fi onorați de o donație spre a nu alunga socoteli de câștig.

Cât am bătut cartonul, încurcat de un vânt care mi-l strâmba și se punea curmeziș intenției mele, a oprit liminuzina de lux a unui negustor din Țigănie care a citit, atent, peste umărul meu. Cât dați domnul Lucian pe un fier de călcat, din ălă cu cocoș sus? Neputând vorbi i-am făcut semn să-l aducă. Ne înțelegem noi, că oameni suntem! Asta am zis-o doar în cap, dar omul a demarat mulțumit.

E ger afară. În casă am întețit focul. Va trebui totuși să ies. Uliul mi-a luat ieri ultimul porumbel care a refuzat voliera închisă, locuind în una cu ieșiri libere spre patru zări. Libertatea e frumoasă dar uneori ucide. Trebuie să fac un recensământ al vietăților, după încă o noapte în care vulpea și dihorul pot găsi căi de atac.

Vă doresc o zi luminoasă, fără dihănii. Atenție, căci unele se deghizeză în oameni atât de bine încât te poți lăsa păcălit!