Lucian Avramescu: Buni zori! Vă simțiți confortabil pe două picioare?

 

Enumerând tăierile la care este supus un mut, am uitat să amintesc vitala nevoie de a contrazice. Este și ea anulată. Pentru a contrazice e nevoie de vorbire articulată și de vitalitate a rostirii. Nu mă refer la țipăt, la contrazicerea prin insultă și răgnet, ci la puterea de a opune unei idei pe care o consideri eronată, o alta.

Profesorul meu de filosofia limbajului, Henri Wald, spunea că primul pas al omului spre gând a fost distanța. Era nevoie de o distanță spre a contempla, din pricina asta el considera pasul decisiv al omului, în devenirea sa ca specie gânditoare, apucarea cu mâna a unui băț. Asta l-a distanțat de gorilă. La capătul bățului se afla primejdia, necunoscutul, iar bățul delimita primul perimetru de apărat prin punerea în lucrare a minții. Găsind proaspătă în curaj ideea, am aplaudat-o, iar pe profesor, mort de mult, nu l-am uitat din motive de băț. Tot de la el știu că gândirea se produce prin cuvinte, un fel de dialog cu noi înşine înainte de a-l transmite altora. Poate că asta explică de ce mutul din mine nu este mut și înlăuntru. Asta lămurește și de ce pot scrie, fiindcă bolnav e doar gâtlejul, nu și locul de deasupra unde sunt fabricate gândurile.

Distribuie prietenilor

Nu pot intra în polemică, nu doar din pricini de curaj al insolitului, cu titanul  dispărut fizic Cioran. El scrie undeva că marea catastrofă pentru om a fost suirea lui pe două picioare. Contactul animalului cu Terra, pe patru lăboanțe, îi dădea forță. L-a șubrezit suirea pe doar două puncte de sprijin pe care ținea nu doar geutatea corporală, ci și greutatea neliniștilor, ceea ce l-a anemiat în raport cu animalul rămas puternic și stăpân pe sine. Sună frumos, dar românul afirmat la Paris drept cel mai mare eseist francez (nu doar Brâncuși a fost cel mai mare sculptor ”francez” al lumii moderne) scapă din vedere detaliul înălțimii. Suit pe două picioare omul trimite mai departe orizontul, iar viziunea scapă de înalțimea joasă la care sunt condamnate broasca și pitecantropul.

Îmi place metafora ce aduce în discuție povara neliniștilor apăsând pe doar două picioare. Ceva de genul ăsta scria Cioran, fiindcă ideile curajoase, chiar cele vulnerabile, îți rămân în minte cu aproximările inevitabile. Nu mai ții minte unde s-a oprit el și ai pus de la tine. Poate din pricina asta se spune despre creator că este acela care înghite o cantitate de cultură și scoate din el mai multă prin suflantele invizibile ale minții.

Am umblat prin iarba curții, desculț și matinal, cum fac mai mereu, spre a-mi verifica disconfortul de a umbla biped.Nu-i chiar rău și n-aș coborâ iar în patru labe. În cap îmi băzâie un fel de rime. Am vrut să le uit ca fiind puerile. Imposibil! Urc la laptop și le notez spre a mă amuza mai târziu:
Dă-mi, Doamne, că Tu ai milioane de stele
Câteva numai, să-i fac iubitei mele mărgele
Fă-mă surd de-un picior, fă-mă chior de-o ureche
Dar nu-mi jefui, de-o petală, florala-mi pereche
E un început de poezie? Poate. Dar eu scriu altceva acum. Cineva m-a întrebat cum am scris ”Bună seara, iubito”. Tot așa. Mi-au bâzâit în cap niște versuri. În ele exista, firește, și o dramă a iubirii interzise, care-și consuma atunci ultimele resurse de supraviețuire. Acum cuvintele sună a nimic. Mintea mea se joacă. Eu îi cer să rezolve temele mari. Ea mă întoarce ghiduș cu fața la iubire, fiindcă am fost, de când mă știu, îndrăgostit.

Dacă eu sunt omul lui Cioran, suit pe două picioare, apoi de la înălțimea dobândită am descoperit, ca prim reper al universului, femeia, unica șansă de a accede la romantism și sublim. Să mă fi făcut asta vulnerabil, cum zice filosoful?

Cum or fi iubind leii, fiindcă ei umblă în patru labe? Sau ei nu se îndrăgostesc niciodată, supuși doar ritualului împerecherii?

Ziua a început umedă. În aer e o dulce lâncezeală. Cețurile ies dintre arbori și pun barbă dealurilor. Barba pleacă subțire spre cer, contrazicând gravitația. Vreau să scriu despre drama unui mut de a nu putea contrazice, dar plonjez fericit în apele albăstrui ale răsăritului. Suntem în 6 iulie. Mă găsesc în patria satului în care m-am născut, mare cât universul și delicată ca o scoică marină. Sunt dator cu o pledoarie pe care o amân. Și viața e o  frumoasă amânare. Buni zori!