Sunt, de aseară, la Sângeru. Am evadat din București nu ca din temniță, ci dintr-o cuprinzătoare odaie cu amintiri, cu toate că odăile-s mici, ca niște celule. Am fugit din ”cătușele cuvântului dor”, cum scriam cândva într-o poezie devenită cântec, din mine cel care am fost spre a mă regăsi, cu ultimele provizii de supraviețuire, în satul în care m-am născut.

Pe masă mă aștepta un plic cu o carte, o epistolă și o revistă în care scriitoarea Katia Nanu, veche prietenă, îmi face darul de a se ocupa de mine, scriind cu o penița inmuiată în sufletul ei frumos, inteligent și plin de trista candoare pe care doar femeile o au, două pagini de lungă analiză.

E beznă afară, iar eu, trezit cu noaptea în cap, fiindcă unde ar putea încăpea noaptea decât în capul poeților, recitesc ceea ce aseară am citit sub povara unor zile cu alergătură. Cerul se vede negru ca un miel cu pielea de astrahan, blana norilor e groasă, retezând orice șansă stelelor să se arate, aerul e de cremene, rece ca un tăiș care te pătrunde adânc.

Trăiesc încă emoția de a avea sub lampa de lectură poate cel mai sensibil text de critică literată – așa scrie sus, Critică literară – așternut  vreodată despre opera mea și deopotrivă despre omul care se află, liber sau exilat, în ea. Se cheamă ”Cu vocea pe voce călcând”. Ce titlu, Dumnezeule! Dacă – firește cu încuviințatea autoarei – m-ar întreba cineva dacă aș prefera cărții mele ”Confesiunile unui mut care a vorbit cândva”, ca prefață, un text de George Călinescu sau cel scris deja de Katia Nanu, aș opta fără ezitare pentru cel al scriitoarei din Galați.

Dacă m-ar întreba cineva pentru cine optez, între Nicolae Manolescu sau Katia Nanu, aș spune fără ezitare numele ei. Manolescu are rara calitate de a scrie bine mai ales când nu citește cărțile despre care scrie, ceea ce i se întâmplă mai mereu. Pe coperta a patra a unei cărți a mea din tinerețe scrie ceva încurajator, dar criticii literari, bărbați mai ales, au îngâmfarea rece a unor dumnezei care te-au făcut, altfel n-ai fi. Lipsește, în critica literară, puterea unică a unei femei de a citi și mângâia sufletul din cuvinte, prin cuvinte. Autorul nu este o fâneață de tuns cu mașina, ci trebuie căutată de arome și seve adânci, cu pieptenele degetelor. Aș interzice criticilor literari să scrie despre cărți înainte de a fi produs dovada unui minim talent literar. Și apoi, bărbaților le e mai la îndemână meseria de tăietori de lemne cu toporul.

Printre perdele se strecoară prima licărire de lumină cenușie ca țărâna de pe Camba, un cocoș cântă în marginea cealaltă a satului, iar sunetul ajunge la mine rarefiat, satul e somnolent ca o damigeană în care proprietarul a înfipt dopul unui cocean.

Dimineața va veni după acești zori biruiți deocamdată de întuneric, iar eu șed bogat la masa mea de scris, având în stânga recenta carte de proză a Katiei, ”Cine a golit Prutul de pește”, din care am citit până târziu aseară, revista ”Tecuciul literar-artistic” în care a scris Katia Nanu despre mine, revistă care ține pe copertă portretul parizian al slătineanului Eugen Ionescu și o scrisoare a colegei și prietenei mele, în care deplânge cu delicată încurajare chinul prin care trec de a rămâne orfan de voce.

Mă întorc la comentariul Katiei Nanu ”Cu vocea pe voce călcând”, cu un motto ales din mine, ”Imaginez reliefuri ale vorbei cu sufletul meu mut” (Lucian Avramescu – Ca o cireașă de iunie a început ziua…)

Citez la întâmplare: ”Lucian Avramescu nu mai poate vorbi. Și nu-și ascunde incredibila, tragica pierdere a rostirii cuvintelor, o constată doar zilnic, transformând-o în literatură. El, care a mânuit ca un magician cuvintele, nu doar pe hârtie, ci și în tribune, plutește acum deasupra lor, fără să le mai poată măcar silabisi. Este unul dintre puținii poeți care știau cum să-și recite poeziile, glasul lui dădea fior versului, nuanța fraza, încărca de melodie strofele poeziilor. Bună seara, iubito, poezia care l-a singularizat în lirismul anilor 80, era un imn al iubirii înainte de a fi scris cineva muzica pentru această poezie. Avea muzica în versuri, n-a fost nevoie decât de un compozitor inteligent care să-i dezlege misterul și să-i dea drumul în lume”…

Katia, cu care am împărțit, ca ziariști, călătorii prin lume – amintește niște zile la Beijing, unde fotografia tot, de parcă voia să ducă imensa țară asiatică acasă, iar eu i-am sugerat glumind să se pozeze și pe sine acolo, fiindcă, altfel, vederi cu China găsește și la chioșc – continuă cu talent să mă desfacă, operă și viață, cu delicatețea cu care împarți firele unor mătănii.

”Mut fiind, poetul vorbește, însă, zilnic și ne face părtași ai discursului său. Condeiul său aleargă pe hârtie (sau degetele pe tastatură), cu o fervoare mai puternică, mai lucidă ca oricând. Nu-i scapă nimic din nebunia acestei lumi de care, spațial, pare departe”.

Apoi amintește Muzeul Pietrei, locul nașterii în care poetul a ales să trăiască ”într-un soi de clipă idilică infinită, măsurând orizontul cu pasul și dându-ne binețe zilnic cu Buni zori”.

Katia Nanu scrie cu o sensibilitate deșteaptă pe care i-o știu. Tragica mea poveste de viață o alătură suferinței, fiindcă nu pot minți că înving cu ușurință acest blestem, iar înmuierea peniței în lacrima din sufletul ei frumos, n-o împiedică la gestul tranșant de a-mi găsi locul.

”Lucian Avramescu a cunoscut gloria și este, fără dubii, unul dintre poeții, omenii de cultură care au marcat finalul secolului XX românesc. Faptul că astăzi este obligat să tacă precum pietrele sale din Muzeul de la Sângeru nu este decât un alt „zbenghi” al sorții. În anul de grație 2020, nu mai dă interviuri televizate, dar scrie în valuri cu forța unei viituri poetice. E trist, uneori revoltat, alteori înțelept și senin, de cele mai multe ori debordând de o sensibilitate și de o grație aproape divine”.

Katia încheie încredințată, ca multe alte prietene ale mele, știute și neștiute, că într-o zi voi vorbi. ”Fiecare poezie, fiecare rând pe care ni-l dăruiește poate fi rostit de noi, cititorii, cu voce tare. În semn de protest față de nemeritata muțenie a lui Lucian Avramescu. Cu vocea noastră pe vocea lui călcând poate reușim să-i aducem cântecul înapoi. Poate cuvintele spuse de noi vor ajunge la el și vor cere ecou. Îl vor face din nou să vorbească.”

Mulțumesc Katia, nu atât pentru urarea scrisă cu vorbele unei rugăciuni, ci mai ales pentru curajul unui critic literar de a scrie fără zgârcenie sufletească despre un confrate. Ești singurul scriitor care se apleacă atât de generos asupra-mi, neocolind nimic din portretul muncii mele și compătimind cu încurajare ceea ce trăiește un scriitor al timpului tău.

La Sângeru e frig prieteni, dar odaia mea de lucru respiră o plăcută dogoare nu doar pentru că aseară am făcut focul, cu lemne, în sobă, ci pentru că un suflet cald mi-a venit de departe, cu mari daruri de prietenie, prin pereți.

Vă doresc o zi bună, așa cum v-o închipuiți!
26 septembrie 2020, Sângeru