A.M. Press
Ultimele stiri din Romania!

Marian Nazat: Cărțile din izolarea mea silită

0 219

 

MOTTO:
„Cărțile sucesc mințile și nasc dușmani ai poporului.”
Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor

Zilele hirsute de izolare trăite în însingurare, revoltat împotriva jalnicei condiții umane… Cauți să le umpli, să le scurtezi, așteptând ca, mâine, cifrele macabre să fie mai cumsecade. Scotocesc prin bibliotecă, e vremea cititului, al întoarcerii la propriul sine. Da, deoarece „cuvântul scris pune în ordine lumea. Îi opreşte instabilitatea. Nu îngăduie înţelesurilor să se macine.” Oare? Azi, în plină maturitate și cercetând primprejur, încep să mă îndoiesc și să cred că e mai potrivit sfatul neistovirii cu cartea, căci „dacă ar fi acolo ceva serios, de mult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii.” Mda, recunosc trist că rusul are dreptate, geaba slovele migălite și strânse în bucoavne, omenirea nu s-a înțelepțit deloc…

Aleg o filadă, ceva ușurel, o povestioară despre Francisc de Assisi (Giovanini Bernardone, pe numele său real), „un visător, erou și poet” În definitiv, „o mică rază de soare e de ajuns pentru a lumina foarte mult întunericul.” Și ce beznă epidemiologică s-a lăsat peste planetă, ce dor de lumina din ochii semenilor mei mă năpădește! Din peștera lui sfântă, „Sărăcuțul lui Dumnezeu” ne propovăduiește smerenia și bunătatea, deoarece „el a fost un copil şi un poet, un maestru și profesor al iubirii, un prieten umil şi frate al oricărei făpturi, iar dacă oamenii l-ar uita, atunci pietrele, izvoarele, florile și păsările ar trebui să glăsuiască despre el.” Vocea franciscană nu se mai aude, din păcate, în vacarmul mondial, îndemnul la iubirea aproapelui stârnește, cel mult, compătimire.


APRECIAZA ARTICOLUL !

Încerc altceva, poate, poate nimeresc răspunsuri la frământările contaminate de o primăvată roasă de virusul atât de bine promovat. Tatiana Țîbuleac, o moldoveancă de dincolo de Prut cu oareșce faimă, îmi sare în brațe și-mi mărturisește că viitorul său are „ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit” Parcă numai al ei ? Un „cimitir împodobit ” cu minciuni propagandistice ne îmbie pe toți de-a valma… Abandonez lectura, sătul de mizeria din jur, și îmi repet obsesiv: „Când faci un bine, să nu-l faci cu vechituri.” Destui mă înjură, o asemenea confesiune nu-i pe placul intelighenției recente, hrănită cu sloganuri multinaționale. Îi înfrunt dintr-un colț de pagină, conștient că majoritatea e de partea lor, amăgită de manevrele elegante ale progresiștilor mai guralivi ca niciodată. De ce nu, fiindcă „și deștepții înjunghie, doar că își cer scuze mai frumos.” Ehe, și ce limbaj mieros folosește actuala demagogie globalizată…

Orele se scurg cu încetinitorul, mă căznesc febril să aflu ce n-am aflat încă, iar timpul a devenit brusc cumplit de răbdător… Mă zgâiesc la trupurile ademenitoare de celuloză și le măsor pofticios, știu din adolescență că „adevărurile care hotărăsc viața sunt ascunse în cărțile neluate în seamă.” Dar Jurnalul Alicei Voinescu nu-i inclus în categoria titlurilor indiferente. Isprăvesc cu un gust de dezamăgire memoriile tragicului personaj, adesea de-o banalitate stânjenitoare. Între atâtea locuri comune, diarista notează, citând-o pe Sabina Cantacuzino, „cum la 1919 Eliza Brătianu (n.m. soția lui Ionel Brătianu) i-a spus, pe când erau fericite de întregirea neamului românesc: «Acum ar trebui să murim, fiindcă nu vom mai trăi clipe mai frumoase!»” Apropo, Marea Unire s-a realizat în plină perioadă a Gripei spaniole, soldată cu circa 40 de milioane de morți , însă păpușarii mondiali de atunci, slavă Domnului, n-au dispus arestarea la domiciliu a pământenilor ca acum. Altminteri, mai pupam noi unificare la paștele cailor… Mă consolez cu gândul platonovian: „Cărţile sunt plictisitoare numai din cauza cititorului plictisit ; în cărţi contează dorul iscoditor al cititorului şi nu priceperea autorului.” Pușchea pe limbă, nu mă bănuiesc de un gol sufletesc, nici pomeneală, n-am avut nicicând urâciunea lecturii.

Schimb registrul. De pe un raft aud o șoaptă ademenitoare. Nu-i prima dată, s-a mai întâmplat, tot de acolo, și în anii din urmă. Fiecare carte cu sorocul ei, îmi zic dintotdeauna și n-am greșit defel. O scot de lângă suratele ei, grijuliu să n-o bruschez. Un parfum oriental mă învăluie de cum am deschis-o, nimic ciudat, întrucât călătorii neamului autorului, Varujan Vosganian, „au făcut, într-un fel sau altul, negustorie. Aduceau în Europa aerul melancolic al mirodeniilor.” Bătrânii armeni ai copilăriei scriitorului jucau ghiulbahar, „rânduind cu zarurile lor lumea, războaiele, nașterea, minunile și, mai ales, calvarul.” Deocamdată, cubulețele de os s-au răsucit a ghinion, contagiate de un „carcalac” invizibil și spăimântător. De aceea viețuim înfricoșați într-un spațiu concentraționar, striviți de revelația terifiantă că „pușcăria e acolo unde lumea celorlalți e cât se poate de largă și lumea ta cât mai mică cu putință.” Într-atât de pipernicită încât încape în câțiva metri pătrați și pe care n-ai voie să-i părăsești decât printr-o declarație pe proprie răspundere, sub riscul sancțiunii penale în caz de fals. Azvârl printre dinți o sudalmă grea, noroc că zidurile n-au urechi, deși nu mai sunt sigur de nimic, Big Brother e mai tiranic ca oricând. Alung fantomele ivite pe nesimțite, la naiba, „istoria nu e decât o lungă scărpinătură” ! Ne scărpinăm preț de două trei stări de urgență și apoi ne ia în stăpânire amnezia… Ferice de condeieri… „Scrisul eliberează. Le-am scris, acum pot să le uit. Cititul, în schimb, împovărează. Să le citească alții, să nu le uite. Eu le-am ținut minte destul.” Dar oamenii se feresc să-și încarce memoria cu faptele altora și nu învață mare brânză din istorie, nici măcar din cea recentă… Cărțile vorbesc cu mintea altora, e de părere Andrei Platonov, și cine mai ia în seamă trecutul?
Eu ! răcnesc din adâncul bojocilor și mă năpustesc asupra paralelipipedului de hârtie ce conține O istorie a lumii moderne, 1920-2000. Până la următoarea ordonanță militară sigur îl dau gata, ce dacă prin 1922 Joseph Conrad, un pesimist incurabil, ne destăinuia copleșit de blazare: „N-am reușit niciodată să găsesc în cartea sau în vorbirea vreunui om nimic destul de convingător pentru a sta măcar o clipă în picioare în fața profund înrădăcinatului meu simț al fatalității care guvernează această lume populată de oameni.(…) Singurul remediu pentru chinezi și pentru noi toți ceilalți este schimbarea atitudinilor. Dar, privind istoria ultimelor două mii de ani, nu avem prea multe motive să ne așteptăm la acest lucru, chiar dacă omul a ajuns să zboare.(…) Omul nu zboară ca un vultur, el zboară ca o insectă.” Ah, mă topesc după realismul pesimiștilor, ei sunt de luat în seamă, nu optimiștii orbiți de exaltare!

S-a înnoptat, bulevardul zace în carantina impusă cazon. E întuneric, un întuneric vâscos și rău prevestitor, doar din bibliotecă răzbate un firicel de lumină, cât să despice teama instaurată superstatal. M-a încolțit aleanul firescului de altădată, normalitatea aia hulită estimp ca insuficientă să ne sature de vanitate și trufie. Ce departe mi se par clipele acelea, când „fâșia de umbră de lângă el se lățise și se întinsese spre strada luminată de soare. Deasupra dealurilor îndepărtate cerul fierbinte era blând și auriu.” Chiar, „la ce-ți mai ajută în ziua de azi cărțile de ieri ? Face mai mult rău să-ți aduci aminte” …

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site web foloseste cookie-uri pentru a va imbunatati experienta. Vom presupune ca sunteti de acord cu asta, dar puteti renunta daca doriti. Accept Citeste mai mult